Promit pe degețelul mic!

-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

notiune_timp_copil

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Broken_Promises_by_HerrFous-670x300

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!

Share this:

Constantin Necula, un popă cu lipici

Rar mi-a fost dat pe lumea asta să cunosc un om care, după un discurs de 5 minute, te are la degetul mic! Părintele Constantin Necula reușește cu ușurință să facă o sală plină ochi să treacă de la extaz la agonie sau de la hohote de râs la lacrimi. Și asta în doar câteva minute!

18197434_1560230234009227_2021682375_n

În preajma sărbătorilor de Paște, părintele Necula a fost peste tot la televizor, ba mai mult, televiziunea publică, TVR, a înregistrat audiențe record cu o emisiune la care a fost invitat preotul sibian, nascut la Brașov.

Așadar cum a luat naștere “fenomenul Necula”? Care e secretul lui “Padre”, cum îi spun prietenii? Cum reușește să ajungă la inimile atât de multor oameni?

Vă propun un exercițiu de imaginație. Ce au în comun un soldat de 1,57 m, un deținut de culoare, o călugăriță catolică albaneză și un IT-ist fără facultate? Deși poate nu ati crede au cel puțin două lucruri în comun – abilitatea de a se face plăcuți și carisma. Nu mă credeți? Înlocuiți atunci descrierile de mai sus, cu numele lor: Napoleon Bonaparte, Nelson Mandela, Maica Tereza și Steve Jobs.

Sunt cinci oameni carismatici care au știut să se facă plăcuți și care au schimbat multe destine prin exemplul lor de viață și prin felul în care au știut să vorbească cu oamenii.

Unii ar putea spune că, această carismă este un dar divin. Putem să fim toți Jobși sau Napoleoni? Poate că da, poate că nu! Un lucru e sigur cei mai norocoși au fost înzestrați în mod natural cu aceste calități. S-au născut expresivi și convingători. Carisma este despre a fi plăcut.

Dar… să revenim la Constantin Necula. Vorba cântecului, ce are el și nu au alți preoți din generația lui? Păi…să vedem!

  1. Nimănui nu-i plac oamenii negativiști, pesimiști și încruntați. Aceasta cred eu, e principala calitate a părintelui Necula. Cu fiecare ocazie, transmite optimism și pozitivism și chiar și atunci când este mult în afara zonei de confort, transmite imaginea unui om sigur pe el.
  2. Apoi, acesta vorbește cu hotărâre, nu mai tare sau mai răstit decât ceilalți, ci cu mare convingere. Vorbește relaxat și se exprimă cât se poate de clar, în cuvinte simple, ușor de înțeles de oricine. Părintele poate purta o conversație cu oricine, de la femeia de serviciu până la academician. Știe exact ce să spună și când să spună iar declarațiile lui devin rapid maxime distribuite de mii de ori pe rețelele de socializare.

17523399_1944729055766412_8809953735184147048_n

3. Motivul pentru care îl îndrăgesc foarte tare pe Constantin Necula este acela că are umor. Nu se ia prea în serios și îi face pe oameni să râdă fără să se străduiască prea tare.

Râde de propriile defecte și practică autoironia fără să exagereze. Asta îi face pe oameni să nu se simtă intimidați de el.

Eu cred că, părintele a înțeles mai bine decât alții, că, să fii carismatic nu este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ești tu grozav, ci este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ei sunt extraordinari.

Uite, de-asta cred eu că, părintele Constantin Necula, e un popă cu lipici!

Share this:

Mi-e “Dor” să trăiesc liber!

Nu îmi place să recunosc, dar așa este. Uneori mi se întâmplă și mie să judec oamenii. Atunci când interacționez pentru prima dată cu cineva, îmi mai spun în sinea mea „Cât e de arogant!” sau “Cum a putut să facă asta? E un părinte inconștient!”. Am însă  marele noroc să fiu curioasă, întotdeauna vreau să văd ce se ascunde și după cortină pentru că satisfacția mea nu e să am dreptate cu scenariul meu, ci să văd toată piesa, să înțeleg omul dincolo de ceea ce pare a fi.

Dacă văd că am prejudecăți și am judecat un om după un comentariu pe Facebook, un articol sau o fotografie, de obicei îmi doresc să îl cunosc, iar când ne întâlnim las deoparte orice etichetă și îl privesc cu mintea deschisă. Uneori îmi dau seama că nu rezonăm deloc, că avem principii și valori diferite, așa că, ne strângem mâna și ne vedem în continuare de viață. Au fost însă și cazuri fericite, când s-a dovedit că m-am înșelat și am ajuns să leg prietenii cu oameni la care nici nu mă gândeam.

M-am întrebat de multe ori. Dacă astăzi ar fi ultima mea zi de viață ce regrete aș avea?

Îmi vin în minte, cuvintele lui Bilbo, din „Stăpânul inelelor”:

– “Este periculos Frodo să ieși pe ușă! Pășești pe drum iar dacă nu ești atent unde pășești nu poți să știi unde ai putea ajunge!”

Îmi amintesc că, în 2004, când mi-am anunțat familia că vreau să plec să lucrez pe vase de croazieră în America, au rămas toți cu gura căscată.

-Dacă se prabușește avionul, spunea mama. Dacă se scufundă vaporul?

-Da, dar dacă trec strada să merg la magazinul de peste drum și mă lovește o mașină?, le-am răspuns eu râzând. Atunci cum e?

Ce e siguranța? Eu personal cred că e doar un ideal, pentru că de fapt nu există siguranță. În cel mai bun caz poți avea un sentiment de liniște și de confort, când te știi la adăpost de pericol, dar nici atunci nu ai certitudinea că ești complet adăpostit!

Cineva spunea: “Nu lua viața prea în serios, oricum nu o să ieși viu din ea!”

În fiecare zi consumăm cel puțin jumătate din energie căutând siguranța și încercând să evităm problemele. Unii ar spune că e de fapt doar un act de lașitate, că fuga de pericole nu e cu nimic mai sigură decât expunerea la ceea ce ni se pare dificil.

Și pentru că vorbeam de regrete, cred că eu aș avea câteva. Uneori mi-am trăit viața așa cum au așteptat ceilalți de la mine. La naștere, părinții, apoi școala și întreaga societate, ne – au înmânat niște cutii în care ni s-a spus că trebuie să rămânem pentru siguranța noastră. Generație după generație, ne transmitem unii altora cutia în care să trăim. Totul de dragul siguranței, al conformismului social. Unii refuză cutia și aleg să trăiască liber, cu orice risc și la orice vârstă! Restul… fac ce li se spune.

Cum e să fii părintele unui copil campion, care vrea să trăiască doar la înălțime? Nu mă întrebați. Habar nu am? Eu am doi copii, de 9 și respectiv 5 ani, care acum fac tenis, dar care au mai practicat și alte sporturi precum fotbal, baschet sau înot, sporturi despre care ai spune că nu sunt deloc periculoase. Cu toate acestea pe terenul de fotbal sau de baschet au murit sportivi care aveau probleme de sanătate de care nici ei  și nici medicii nu știau, în bazinele de înot au avut loc accidente și au rămas copii paralizați sau au murit inecați.

Gândul meu e la doi copii care au murit în vârf de munte și au rămas acolo în zăpadă, până a doua zi, fără o lumânare la căpătâi și făra priveghi. Și apoi mă gândesc la părinții lor, care vor trăi cu vina de a-și fi susținut până la capăt copiii în aventura vieții lor.

dor-geta-popescu2-facebook

Dar, înainte să mă enervez pe cineva, să-l judec sau să-i dau un șut în fund, îndrăznesc să mă privesc pe mine!

Mi-e tare “Dor” să trăiesc liber!

Dumnezeu să le vegheze zborul lin spre cer!

Share this:

100 de aventuri cu același bărbat. Adevărul meu despre îndrăgosteală

Unii spun că dragostea nu poate să dureze mai mult de 7 ani. Alții spun că dragostea și îndrăgosteala nu au nici o legătură una cu alta. De altfel asta cred și eu. Cred că dragostea e o stare a inimii și nu are nici o legătură cu împrejurările în care se întâmplă și nici cu locul în care te afli, în timp ce îndrăgosteala e o stare a minții și depinde in mare măsură de împrejurări și de locul în care apare. Cred că ne naștem cu toții predispuși la îndrăgosteală, dacă se poate spune așa. După o încercare, sau mai multe, găsim persoana potrivită, cea care să ne dea acel sentiment de apartenență, de căldură, de siguranță dar, din când în când, tânjim după fluturii în stomac, după noi începuturi, după noi aventuri.

Vă mărturisesc că până la 38 de ani am fost îndrăgostită de șase ori, iar de cinci ori m-am îndrăgostit de același bărbat. Veți râde, veți spune poate că nu e posibil sau poate veți înțelege pentru că ați trăit și voi același sentiment. Vi s-a întâmplat să vă uitați la fotografii mai vechi de 20 de ani și să vă gândiți că nu mai semănați deloc? Ei bine, asta pentru că chiar nu mai semănați! În mod firesc, prin educație și prin experiențele pe care le trăim, ne schimbăm și trecem prin mai multe etape. În funcție de etapa prin care trecem și nevoile noastre afective sunt diferite. Ca să explic mai bine, la 18 ani ți se pare atractiv cel mai popular băiat din școală iar la 40 realizezi că interacțiunea cu un bărbat inteligent poate fi de-a dreptul orgasmică.

Eu și soțul meu suntem împreună de aproape 20 de ani. În fiecare an, pe 29 mai, ne întoarcem în locul în care ne-am cunoscut. De fiecare dată ne bucurăm de anii care au trecut peste noi și facem un bilanț al lucrurilor pe care le-am realizat împreună. Asta face bine relației, ne face să ne reamintim periodic faptul că fericirea nu e o destinație ci e o călătorie ce durează toată viața.

Și, ca să nu mă abat prea mult de la subiect, revin la Paris. Nu știu cum să vă explic exact. V-am zis că îndrăgosteala are clar legătură cu locul în care te afli. Ei bine…da! Odată ajunși la Paris, a fost ca și cum cineva ne-ar fi lovit pe amândoi cu o baghetă magică.

18034318_10155409827007994_2203569096945089387_n

Deodată existam doar noi doi. În sfârșit, după multă vreme ne vedeam și ne ascultam unul pe altul. Acasă, ori de câte ori începi o discuție, intervin copiii. Îți pierzi ideea de atâtea ori, că până la urmă te lași păgubaș. Cei care au copii, cu siguranță înțeleg ce spun.

Prima plimbare în jurul Turnului Eiffel a avut asupra noastră efectul unei prime sărutări, o sărutare cu miros de mosc și cu aromă de vanilie. Nu râdeți, fiecare cu preferințele lui!

În stomacul meu fluturii o luaseră razna. M-am uitat la bărbatul care mă ținea de mână și dintr-o dată l-am vazut cu ochii cu care îl priveam la 18 ani. Bărbatul de azi are câteva fire argintii la tâmple și s-a mai împlinit puțin dar nu pot să nu remarc siguranța cu care pășește, privirea pătrunzătoare de un albastru senin, fermitatea vocii lui când îmi spune “Te iubesc!” și sentimentul de siguranță pe care mi-l dă când mă ține de mână. Nu mai suntem la fel și cu toate acestea ne leagă aceeași dragoste care ne-a unit acum 20 de ani și care ne-a purtat împreună prin viață.

Fără îndoială m-am îndrăgostit! Din nou! De același bărbat! Ultima dată când mi s-a întîmplat asta am fost cucerită de blândețea și de emoția cu care își ținea în brațe fetița nou – născută. Dar vă povestesc altă dată despre asta.

Prima dată m-am îndrăgostit de băiatul popular, a doua oară de bărbatul cuceritor, a treia oară de bărbatul iertător și înțelegător, a patra oară de bărbatul tată. Acum nu stiu ce să spun. De fapt știu. Cred că m-am îndrăgostit de bărbatul care mă iubeste înapoi!

From Paris with love !

16508866_10155160155577994_6471831445323995543_n

Va urma…

 

 

Share this:

La braț cu femeia – sperietoare

femeia-1A fost odată, demult, o vreme când, rolurile bărbatului și ale femeii erau clar definite. Bărbații erau aprigi vânători și asigurau cele necesare traiului , iar femeia deretica prin peșteră și se ocupa cu făcutul și crescutul copiilor.

Toate bune și frumoase până într-o zi, când, femeia s-a săturat să dea toată
ziua cu mătura și să umple cratițele la bucătărie și a început să se ia la
întrecere cu bărbații. Acum, când aceștia se întorc puțin cu spatele, se cațără
pe umerii lor, folosindu-și unghiile pentru ascensiune, și fac totul ca să urce
până în vârful piramidei. După ce își ia și o bijuterie de mașină, mai mare și
mai puternică decât cea a soțului, e clar pentru toată lumea cine poartă
pantalonii în familie. Asta atunci când mai dă și pe- acasă.
Acesta este, dupa parerea mea, genul de femeie – sperietoare. Îi sperie pe
majoritatea bărbaților dar ne sperie și pe unele dintre noi pentru că, aproape
că nu mai știi ce sex ascund sub taiorul strâmt, bărbătesc. Femeia –
sperietoare, întâlnită uneori și sub numele de “femeie de carieră”, arareori
vrea copii, și asta pentru că are lucruri mult mai importante de făcut. Face
rapoarte, prezidează ședințe, dă oameni afară, urlă la subordonați și, în plus,
așteaptă prima ocazie să se așeze pe scaunul de director pe care acum stă
altcineva.
Încet, încet ajunge la 40 de ani când, descoperă cu stupoare că organismul o
trădează, iar ceasul biologic începe să ticăie alarmant. Familia și prietenii îi
spun că e timpul să facă copii dar pentru asta trebuie 1. să faca sex și pentru
asta nu prea are timp și 2. să ducă o sarcină timp de 9 luni și apoi să
alăpteze eventual puiul viu care se va naște. Ooo, nu! Asta o va ține pe tușă
cel puțin încă două – trei luni, timp în care, o altă carieristă îi va ocupa locul
câștigat cu atâta efort. Apoi, ar mai fi o variantă. Dacă femeia de carieră a
apucat să facă deja un copil, secretara va fi cea care va alege personal cadoul
pentru ziua lui, bona va face cu el lecțiile și, măcar o rudă va fi acolo când
copilul va face febră, în timp ce mama lui face strategii de afaceri pe termen
mediu și lung. Cât despre bărbații care îi ies in cale, aceștia trebuie să știe
clar că s-au dus vremurile când accepta invitații la masă. Acum femeia poate
să își vâneze singură carnea care ajunge în furculiță.
Cine spune ca e ușor să fii femeie? În fiecare zi vezi la televizor cum să
faci prăjituri perfecte, cum să înlături perfect petele, cum să ai o sarcină
perfectă, o greutate perfectă, cum să-ți disciplinezi copiii, cum să te îmbraci
perfect. În ultimii ani, nivelul așteptărilor s-a ridicat extrem de mult pentru
noi toate. Chiar dacă nu locuim în America, dorim să trăim ca și cum am fi
acolo. Mesajul pe care îl primim în fiecare zi de la cei din jurul nostru este
acela că trebuie să fim perfecte, astfel că, inevitabil, simțim și noi nevoia să
atingem perfecțiunea absolută…în orice.
Fericirea pură pare că nu a fost niciodată mai tangibilă, în toate aspectele vieții noastre și, totuși, cum să trăim perfect și să îi facem fericiți pe ceilalți dar să fim totuși fericite la rândul nostru? Cum să ne împărțim între carieră și viața de familie fără să fim considerate femei – sperietoare?
Depinde de noi să spunem stop acestei nebunii! Nu e o rușine să îți dorești să
ai succes, cum nu e rușine nici să îți dorești să porți în pântec un copil și apoi
să îl crești cu dragoste și cu dedicare. Secretul stă în echilibru.

Bună, sunt Lidia și nu sunt perfectă!