Cum am ajuns să trăiesc visul american

-Buna ziua! Lidia Bădilă?

-Da, răspund eu, însă doamna de la capătul firului a continuat, fără să mai aștepte răspunsul meu.

– V-am sunat ca să vă spun că ați fost selectată să lucrați ca recepționer pe unul dintre vasele de croazieră ale companiei NCL (Norwegian Cruise Lines). Trebuie să fiți în New York pentru îmbarcare pe data de 10 februarie dar până atunci va trebui să veniți la Brașov pentru analizele medicale, trebuie să mergeți la București pentru viză și la Odessa, în Ucraina, pentru cursul IMO. Vă rog să notați, vaporul pe care veți lucra se numește Norwegian Dawn și este unul dintre cele mai noi vapoare ale companiei. Dar probabil că știți deja asta. Aveți relații, nu?

Eu amuțisem de-a dreptul! Îi răspund sec:

-Nu doamnă, nu am relații și de fapt nu cred că mai vreau să plec!

M-a deranjat din start presupunerea doamnei de la firma de recrutare, că nu aveam cum să obțin un post atât de bun prin forțe proprii. De ce să spună asta? Nici măcar nu mă cunoștea și, în plus, pentru mine fusese doar o joacă. Am dat un pre-interviu la Brașov pentru că mă dusesem să o însoțesc pe o prietenă, al cărei soț lucra de ani buni pe vase de croazieră și urma să plece la el. În timp ce o așteptam, Maria, o secretară înaltă, cochetă și foarte vorbăreață m-a convins să depun un CV și o scrisoare de intenție, redactate pe loc cu ajutorul ei. Era convinsă că aș fi potrivită să lucrez în Front Office, un avantaj fiind experiența mea în jurnalism și comunicare. Am plecat de acolo fără să mă mai gândesc la asta, de fapt nu am intenționat nici o clipă să plec din țară, mai ales că mă măritasem de nici două luni.

La scurt timp am fost sunată să mă prezint la interviu. Prima și a doua oară am refuzat. A treia oară mi s-a spus că, dacă refuz din nou, mă vor scoate din baza lor de date pentru că alții abia așteaptă să fie sunați și, spre nenorocul lor, nu sunt selectați de angajator. Eu eram așadar norocoasă? Eram selectata pentru a treia oară în două luni. Până la urmă m-am dus, așa mai mult ca să văd despre ce este vorba.

Am dat interviul în limba engleză cu o comisie formată din trei persoane – un reprezentant al companiei, un specialist în resurse umane și un psiholog. Păreau mulțumiți de răspunsurile mele dar nu știam ce să cred. La sfârșit mi-au spus să aștept telefonul lor. Am plecat fără să îmi pese dacă răspunsul era afirmativ sau negativ. Pentru mine era o experiență. Îmi testam limitele. Vroiam să văd care este valoarea mea, profesional vorbind.

Mai mult decât atât, eram o proaspătă soție, îndrăgostită până peste cap. Îmi închipuiam că soțul meu nu poate trăi fără mine, că lumea și pământul se termină dacă vreodată vor fi între noi mai mult de 50 de kilometri. Eram atât de sigură că nu îmi va da drumul dacă vreodată voi dori să plec, și totuși, undeva în adâncul ființei mele simțeam nevoia să mă conving de asta. Vroiam să-mi spună că s-ar perpeli de dorul meu, că nu poate trăi fără mine, că vom face un copil, că vom construi o casă, știți voi, aspirații banale dar atât de normale într-un cuplu.

Acum aveam răspunsul! Puteam să refuz și să îmi iau gândul de la vasele de croazieră sau, puteam să mă mobilizez și, în mai puțin de o lună, să plec în America și să încep o călătorie inițiatică în jurul lumii. Totul depindea de ceea ce urma să spună soțul meu.

În seara aceea l-am așteptat cu nerăbdare să ajungă acasă, plină de mine și convinsă că mă va implora să nu plec, doar eram împreună de 7 ani. Căsătoriți eram abia de trei luni, dar vorba aia, știam ce am la ușă. Sau cel puțin așa credeam eu. Când a venit i-am dat vestea. A fost puțin surprins, m-a felicitat și m-a întrebat ce analize medicale trebuie să fac. I-am răspuns la toate întrebările puțin amorțită. Am încercat să mimez fericirea, dar asta nu îmi iese niciodată, așa că am acuzat o durere de cap și m-am dus să mă culc.

Am trăit cea mai lungă noapte din viața mea. Era 10 spre 11 ianuarie 2004. Sufletul meu era pustiu. Cred că am murit puțin în timp ce ascultam respirația regulată a soțului meu în ceafa mea. Atunci mi-am făcut un jurământ. Indiferent ce va fi, voi fi puternică. Eram prea mândră ca să renunț. Dacă relația noastră va trece și proba distanței atunci voi ști cu adevărat că mi-am gasit jumătatea. Mi-am spus că timpul le rezolvă pe toate.

Au urmat zile grele, cu drumuri la ambasadă, investigații medicale interminabile și un training infiorător de greu pe un vapor în Odessa. Mi-am tăiat părul lung și am ales o tunsoare băiețească. Am renunțat și la blond și am ales să revin la culoarea mea naturală. Compania care mă angajase s-a ocupat de tot – bilete de avion, rezervări la hotel, transfer, și viză. A venit și 9 februarie. Soțul meu, împreună cu un prieten m-au dus la Otopeni. Zburam cu Lufthansa până la Frankfurt și de acolo urma un zbor de 7 ore până la New York.

Recunosc, până în ultimul moment mi-am dorit să mă întoarcă din drum, să îmi spună că s-a răzgândit, că mă iubește și că nu m-ar lăsa pentru nimic în lume să plec. Eu aș fi vrut să spun atât de multe dar îmi era teamă că, dacă vorbesc, lacrimile pe care le înghițeam cu greu, se vor prelinge pe obraji și eu nu eram așa. Eu eram puternică și demnă și mândră. Doar de asta mă iubea, nu? M-am gândit să iau partea bună din tot ce urma să se întâmple. Urma să văd lumea, mă aștepta o experiență unică. Ce putea fi mai frumos?

Înainte să mă desprind din brațele lui mi-am ridicat privirea și m-am uitat în ochii lui albaștri. M-a privit direct în suflet. Am simțit că aude cumva vocea care țipa în capul meu: “Nu mă lăsa să plec!” Mi-a cuprins fața cu mâinile și mi-a spus cu blăndețe:

-Să ai grijă de tine! Și nu uita! Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.

Am simțit că va fi bine. Bărbatul iubit avea încredere în mine, trebuia să am și eu încredere în el.

10625037_10152763493192994_7221460054153510030_n

Am tras adânc aer în piept, încercând să îi memorez mirosul pielii. Mi-am luat geamantanul și, simțind încă gustul buzelor lui, m-am îndreptat spre punctul de control pașapoarte. Eram personaj în filmul propriei mele vieți. Făceam totul mecanic, era prima dată când luam viața în piept. Eram pe cont propriu. Oare ce avea să urmeze? Oare e un început sau un sfârșit? Oare m-a lăsat să plec pentru că nu mă iubește indeajuns sau pentru că mă iubește prea mult?

Înainte să trec de filtrul de securitate m-am mai uitat o data înapoi. Plângea.

Atunci am înțeles. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, lasă-l liber. Dacă se întoarce la tine, îți aparține, dacă nu, nu ți-a aparținut niciodată.

Va urma…

Cântecul perfect însoțește și astăzi gândul imperfect:

Share this:

Promit pe degețelul mic!

-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

notiune_timp_copil

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Broken_Promises_by_HerrFous-670x300

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!

Share this: