Gata, coborâm ancora! Unde se pune virgula în iubire?

Cererea în căsătorie

-Draga mea, lasă-mă să îți încălzesc mâinile. Sunt atât de reci!

Am tresărit. Deși auzeam aceste cuvinte rostite în limba engleză, mi-am adus aminte că cineva mi le spusese și mie, cu ani în urmă, pe același ton și cu aceeași căldură în voce. Îi priveam cu ușoară invidie pe cei doi îndragostiți australieni, în timp ce coboram dintr-un elicopter care ne aducea înapoi la Juneau, capitala statului american Alaska. Cei doi erau pasageri VIP pe ultimul vas de croazieră pe care am lucrat, Norwegian Spirit. În acea zi i-am însoțit într-o excursie care presupunea un zbor de agrement deasupra Pacificului, cu aterizare pe unul dintre ghețari.

A fost o călătorie de vis, cu toate ingredientele de care are nevoie un cuplu de îndrăgostiți – peisaje unice care îți tăiau respirația, aventură, adrenalină și bineînțeles șampanie. Louie, căci așa se numea bărbatul, tocmai o ceruse în căsătorie pe aleasa inimii lui, Joyce, în mijlocul Pacificului, la -20 de grade Celsius. La aterizarea pe ghețar, s-a așezat în genunchi în fața ei și i-a cerut mâna. Tânăra a acceptat cu ochii în lacrimi.

Cerere-In-Casatorie-Distrusa-De-Un-Val-Maricel

Mă răscolesc amintirile

În timp ce coboram din elicopter și mă îndreptam spre docuri, gândurile mi-au zburat departe, acasă, la soțul meu. Îmi răsunau în minte cuvintele rostite de Louie și îmi aminteam cum, în urmă cu 9 ani, așa m-a abordat Florin într-o zi ploioasă de mai. Mi-a atins în treacăt mâinile inghețate si mi-a cerut să îi dau voie să mă încălzeasca. L-am lăsat. Restul… e istorie.

În acea după-amiază de februarie amintirile erau aproape dureroase. Simțeam o înțepătură în piept. Mă copleșise dorul și după câteva ore petrecute cu Louie și Joyce, tânjeam după îmbrățișarea soțului meu aflat pe cealaltă parte a globului. Îmi doream cu ardoare să îmi așez capul la pieptul lui și să caut mângâiere dar, ne despărțea un ocean și încă două luni de contract pe vapor.

wpid-i_miss_you

Eu pe un țărm, el pe altul

Îl sunasem cu trei zile în urmă, înainte să plec din San Francisco. Am vorbit vreo 30 de minute și la un moment dat convorbirea s-a întrerupt. Mai aveam să-i spun multe lucruri, am simțit că și el vroia să-mi spună ceva. Trecuseră patru luni de la ultimul concediu acasă și erau deja doi ani de când trăiam pe apă. Despărțirile erau din ce în ce mai grele și nopțile tot mai lungi.

Bucuria de a descoperi locuri noi scădea tot mai mult pe zi ce trecea iar insulele exotice pe care le vizitam începuseră toate să mi se pară la fel. Mă mai bucuram doar de apusurile de soare. Stăteam pe puntea vaporului și îmi imaginam că soarele care apune la mine se duce ca să răsară acasă, la geamul lui. Asta mă făcea să îl simt aproape și într-un fel să mă sincronizez imaginar cu el.

Hai, vino mai aproape! 

În acea după-amiază m-am despărțit de Louie și de Joyce și mă îndreptam spre cabina mea. Gândurile încă nu-mi dădeau pace. Mă neliniștea faptul că nu reușiserăm să terminăm discuția telefonică. Mai aveam vreo 2 dolari pe cartela de Internet dar plănuiam să fac cumva să îmi ajungă până ne întorceam în San Francisco. Nu știam ce să fac. Mă costa vreo 50 de cenți numai ca să intru și să deschid mailul iar ca să și citesc sau să răspund, cheltuiam,  un dolar de pe cartelă. În 2006 încă nu eram în era Internetului și era scump să accesezi mailul pe vapor, prin satelit.

Până la urmă nu am rezistat. Mă gândeam că, chiar dacă rămân fără Internet până la finalul croazierei, adică peste trei zile, măcar văd dacă am vești de la Florin, iar asta mă va liniști. M-am instalat în fața calculatorului, am intrat pe mail și am văzut că am un mesaj. Încercam să mă grăbesc, ca să mă taxeze cât mai puțin de pe cartelă, dar netul avea două viteze: încet și foarte încet. De fiecare dată mă bucuram când îmi trimitea mesaje lungi și îmi povestea tot ce se întâmpla acasă. Și de data asta speram să deschid un mail kilometric, așa cum îmi plăcea dar, în fața ochilor mi s-a deschis o filă aproape goală pe care scria doar atât:

“Te vreau lângă mine!”

Mailul avea și atașament. Era o piesă. Spre norocul meu mă așezasem la un calculator cu boxe. Nu știam cântecul. Era “Vino mai aproape”, de la Bere Gratis.

Versurile sunau cam așa: “Hai, hai, vino mai aproape/ Hai, hai, oceanul ne desparte/ Tu pe un țărm, eu pe altul/ La mijloc ne leagă cerul albastru…/Într-o zi ne vom întâlni/ Tot ce-am pierdut vom povesti… odată.”

Decizia

Cântecul mi-a mers direct la suflet. Nu mi-a trebuit mult. Am luat decizia în două secunde. Gata, e timpul să cobor ancora! M-am dus direct la Front Office manager și mi-am dat demisia. I-am spus că am o urgență acasă și am cerut să plec cu două luni înainte de încheierea contractului. Asta însemna că trebuie să ma întorc pe cheltuiala mea în România. Am cerut permisiunea să dau un telefon acasă din Recepție. Era destul de greu să primești aprobare să suni prin satelit. Totuși am primit-o. În România era ora 2:00 dimineața. L-am trezit pe Florin din somn și i-am spus doar atât:

– Mă întorc acasă!

Două săptămâni mai târziu mă aflam pe aeroportul din Miami și mă îmbarcam într-un avion cu destinația România. Aventura americană se încheia aici!

Nu am pus punct. Doar o virgulă.

Era 8 martie 2006. Mă mai despărțea doar o noapte de bărbatul iubit, o noapte cu frământări, cu multe planuri de viitor. Mă uitam pe geamul avionului și retrăiam ziua în care m-a condus la aeroport pe 10 februarie 2004. Îmi aminteam ce mi-a spus atunci: “Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.”

Avea dreptate. Nu aveam regrete dar…cum pui virgula în iubire? Știam că, pentru noi, “mă întorc la tine” valorează mai mult decât “vin la tine”, că,  “te vreau lângă mine” cântărește mai greu decât “vreau sa îmi petrec noaptea cu tine”.

Mi-am spus că viața nu are cum să fie altfel decât minunată lângă bărbatul care m-a dezbrăcat mai mult decât de haine. M-a dezbrăcat de orgolii, de tristețe și a știut să-mi alunge temerile.

Pentru mine, acasă nu mai era demult un loc. Era acel bărbat cu ochi albaștri care omoară toți balaurii din viața mea!

16684081_10155156453202994_8955212963241645593_n

Va urma…

Share this:

Mai avea puțin și scufunda un vapor de croazieră! Trump i-a cerut căpitanului să înfrunte furtuna ca să ajungă la timp la filmări!

Liniștea dinaintea furtunii

8663058c2b404bee09f1e4a4c4945ab5

E una din acele seri când pasagerii nu prea ies la plimbare pe vapor. Marea e foarte agitată și la Recepție vin doar cei care au nevoie de Dramamină, niște pilule galbene împotriva răului de mare. Și eu am supraviețuit primele trei luni pe vapor, numai cu ajutorul acestor pastiluțe dar acum, la un an de la îmbarcare sunt deja obișnuită, tangajul nu mai are nici un efect asupra mea.

Am intrat de serviciu în Recepție la ora 9:00 și până dimineață la 7:00 mai e mult. Citesc registrul de comunicare și apoi verific itinerariul. Mai așez din lucrurile care stau să cadă de pe birou. Ne clătinăm destul de tare.

Norwegian Dawn face o croazieră de 7 zile New York – Bahamas și acum suntem pe drumul de întoarcere la New York după ce am făcut opriri în Miami, Port Canaveral și Nassau – Bahamas. Vasul pare că urcă și coboară, ca pe un roller coaster uriaș. Prin ușa glisantă, aflată lângă Recepție, văd valurile mari care se sparg pe punte și mătură tot ce găsesc în cale. Am mai avut și altădată vreme rea, dar acum parcă e altceva.

Mă uit la doi ofițeri care au ieșit pe punte, cu pelerinele pe ei, ca să-și verifice probabil sectorul. Sunt încordată la maxim și mă țin cu putere de pupitrul de Recepție pentru că, cu greu îmi mai pot ține echilibrul.

Valul uriaș

187314439_1b2caf6fd7_o

Ochii îmi sunt ațintiți pe punte, la cei doi ofițeri. Deodată văd un munte mare de apă care se ridică la mică distanță de balustrada vaporului. Simt cum o forță supranaturală trage vaporul spre adâncuri după care, asemeni unei mingi pe care o împingi forțat într-un bazin cu apă, tâșnim înapoi la suprafață. Urmează trei secunde interminabile și apoi lovitura! Bum! E un sunet sec, înfundat, înfricoșător!

M-am lovit puternic la mâna dreaptă dar adrenalina îmi inundă instantaneu tot corpul și mi se pare că nu mă mai doare nimic. În mai puțin de un minut, Recepția e luată cu asalt. Pasagerii plâng, țipă, amenință, vor să coboare.

Baby-life-jacket-567844893df78ccc1534cd2d (1)

Membrii echipajului se mobilizează rapid și încep să împartă veste de salvare. În nebunia creată îmi pun și eu o vestă. Un ofițer superior dă un ordin scurt:

-Toată lumea să se întindă pe jos!

Atriumul e acum plin-ochi. Oamenii se privesc cu teamă unii pe alții și nu știu ce să creadă. Câteva minute mai târziu, ajung la Recepție și pasagerii din partea din față a vaporului. Aceștia dau vestea că ne-a lovit un val de peste 20 de metri și că 60 de cabine sunt inundate acolo de unde vin ei. Se aud din nou plânsete înfundate. Cineva cere imperativ să facem ceva! Altcineva spune ceva de Trump.

-El e de vină! Vă grăbiți să ajungeți la filmare! De aia ați plecat la drum pe furtuna asta!

Ceilalți pasageri îl ignoră. Pe fețele lor se citește îngrijorarea.

Groază pe acorduri din Titanic

Dintr-o dată, de nicăieri, încep să se audă acorduri de pian. Mă uit în jur și mi se pare că asist la o scenă supra- realistă dintr-o piesă de teatru. Printre oamenii întinși pe jos, se zărește pianistul, care își răsfoiește repezit partiturile împrăștiate.

-Asta e bună! îmi zic în gând. Cât de nebun să fii să cânți “My heart will go on” pe un vapor care a intrat la apă!?

Melodia are același efect asupra tuturor. Câțiva oameni îi cer să se oprească. Pianistul se conformează. Se așează trist pe o treaptă. Mă uit la el și mi se pare că stă într-o poziție nefirească. Abia acum realizez că partea din față a vaporului e destul de înclinată. Din cauza cabinelor inundate, centrul de greutate s-a mutat spre botul vasului.

Oare merit încă un răsărit de soare?

Mă așez și eu pe jos, în spatele Recepției. Nimeni nu mai cere Dramamină, nimeni nu mai vrea să își verifice contul, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță. Aș vrea să plâng dar lacrimile mi-au înghețat. Îmi trec prin fața ochilor oameni, locuri, zâmbete, frânturi de amintiri…În doar câteva minute reușesc ce nu am reușit o viață întreagă. Trag linie și îmi închei socotelile cu viața. Nu am regrete. Am trăit intens. Am făcut alegeri bune. Oare mai merit încă un răsărit de soare?

47.-Apus-de-soare

Ce a urmat?

Orele au trecut încet. Garda de coastă ne-a recuperat abia dimineața la 6:00, deși apelul SOS fusese trimis seara la 23:40. La lumina zilei se vedeau și proporțiile dezastrului. Am fost chemată să particip la evacuarea pasagerilor VIP. În partea din față pompele scoteau apa din cabine. Era plin de cioburi și resturi de mobilier peste tot. În câteva minute urma să docăm în Charleston. Toți pasagerii vroiau să coboare. Le fusese de ajuns noaptea trecută. Au stat șase ore pe burtă, pe holurile vaporului, cu vestele de salvare pe ei neștiind ce urma să se întâmple.

Atunci am cunoscut doi bătrânei simpatici din New York, soț și soție de peste 40 de ani. Aceștia își rezervaseră un penthouse la etajul al 11-lea. Erau în pat și se uitau la televizor când ne-a lovit valul uriaș. A doua zi amândoi aveau trupurile acoperite de rănile provocate de cioburile care au sărit dintr-un perete din sticlă. Amândoi au fost coborâți de pe vapor pe targă. Eu am avut sarcina să îi conduc la terminal. Era dureros să îi văd zăcând așa unul lângă altul.

-Bine că am scăpat! zic eu. Nu trăiești în fiecare zi așa ceva!

Bătrânelul face un efort și râde .

– Domnișoară, noi am scăpat acum patru ani și din atacul terorist de la World Trade Center. Eram amândoi în turnul de sud. Ne iubește Dumnezeu, a mai spus el împăcat cu ceea ce se întâmplase.

Se caută vinovați

Imediat ce am docat în Charleston am fost asaltați de presă. Jurnaliștii vroiau să știe unde se grăbea căpitanul și de ce a plecat la drum fără să țină cont de avertizările meteo.

apprentice-2014_0511_nbcuxd_upfront2014_celebrityapprentice_keyartimagehoriz_v1_1920x1080_fl-1

Zvonul ca Norwegian Dawn trebuia să apară duminica dimineața în show-ul televizat “Ucenicul”, prezentat de Donald Trump, și că ăsta era motivul pentru care căpitanul ne-a târât pe toți în mijlocul furtunii, s-a răspândit rapid. Relatările din presă confirmau lucrul acesta și mai târziu a făcut-o și Donald Trump.

Aveți dovada aici:

 

18447734_10155470660062994_984460315_n

18424600_10155470318552994_1478039074_n

Cert este că n-am ajuns la timp ca să apărem în acel episod. S-a filmat altul, ceva mai târziu. Presa susține ca NCL a pierdut 1 milion de dolari din cauza întârzierii și încă un milion daunele plătite pasagerilor care au dat compania în judecată. În total 2 milioane de dolari. Ăsta a fost prețul pus pe capul nostru? Probabil că nu vom afla niciodată.

Cineva acolo sus mă iubește

Bună, sunt Lidia Bădilă și am 12 ani. Pe 16 aprilie 2005, m-am născut a doua oară. De atunci încoace viața mea are mai mult sens și asta pentru că mi-am câștigat pe merit fiecare răsărit de soare!

Din episodul următor: Ce m-a adus acasă?

Share this:

Am dat chiria pe un vas de croazieră!

Vi s-a întîmplat vreodată să simțiți nevoia să vă ciupiți ca să fiți siguri că ceea ce vi se întâmplă este aievea? Așa mi s-a întâmplat mie când am aterizat în New York.

Cum spun americanii: “Big city, big dreams”, adică într-un oraș mare și visele sunt mari. Trebuie să mergi acolo ca să înțelegi și nu spun asta cu condescendență, o spun pentru că chiar așa e!

New York-ul este fără îndoială unul dintre cele mai atractive și vibrante orașe ale lumii. Probabil că ai nevoie de o viață întreagă ca să-i descoperi toate secretele. Odată ajunsă în New York,  a fost imposibil să nu mă orbească strălucirea orașului și nu că aș fi eu așa ușor de impresionat dar e totuși centrul comercial, financiar și cultural al Americii!

Compania pentru care lucram m-a cazat la Radisson. Stăteam într-o cameră la etajul 22. Diferența de fus orar mă dăduse complet peste cap. Era două noaptea și eu stăteam lipită cu nasul de geam. Eram ca Alice în Țara Minunilor. Cred că atunci m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de New York. Într-un târziu am reușit să dorm vreo două ore. În dimineața următoare începea cu adevărat aventura vieții mele.

***

-Puneți bagajele pe bandă! Faceți dreapta pentru control corporal! Înapoi! Nu v-ați dezinfectat mâinile!

Primeam atâtea ordine deodată, încât eram de-a dreptul buimacă. Staff-ul responsabil de securitate, majoritatea filipinezi, încercau să ne grăbească. Vorbeau o engleză stricată și trebuia să le citesc pe buze ca să îmi dau seama ce vor să spună. Șeful lor era un ofițer englez, pe nume Boyle. S-a uitat la mine și mi-a spus într-o engleză curată, cu accent britanic:

-Ești nouă, nu-i așa?

-Da, răspund eu timid.

-Aaa, Canada! Mi-am dat seama după accent zice el.

-Nu, România. Europa de Est.

Trec mai departe și mă țin după ceilalți angajați, care păreau că știu exact unde trebuie să meargă. Ajung la Biroul de resurse umane, unde primesc cartela de acces în cabina mea și o legitimație de crew. Mi se spune să trec pe la spălătorie ca să ridic și două uniforme. N-aveam la dispoziție decât 30 de minute – să fac un duș, să mă schimb și eventual să mănânc ceva până îmi începeam programul de lucru în Recepție.

În toată agitația mi-am dat seama că nici nu știam cum arăta vaporul pe dinafară. De la docuri m-au dus direct în terminal și apoi la culoarul de acces pe vapor. M-am uitat în jur. Curățenie absolută, păreau holurile unui spital. În Crew Area, zona rezervată personalului, nu era însă nici pe departe luxul pe care îl văzusem în pliantele destinate pasagerilor.

Cabina mea era mică, de cel mult 15 mp. Avea strictul necesar – duș, toaletă, TV și un dulap dar m-am cam speriat când am vazut că trebuie să împart spațiul acela, și așa mic, cu încă trei colege.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta pentru că s-a dat alarma. Făcusem la Odessa pregătire pentru situații de urgență și știam că fiecărei situații îi corespunde un cod. O voce repeta întruna “Cod Oscar! Cod Oscar” Colegele mele de cameră aproape m-au luat pe sus. Mi-am luat butonul ce trebuia prins la cămașă și mi-am încheiat sacoul în timp ce urcam scările spre puntea superioară. Butonul îmi cam dădea însă bătăi de cap și mă chinuiam să îl potrivesc la primul nasture de la gât. Am urcat treptele cu privirea în piept, fără să mă uit în jur. Deodată în fața mea se deschide o ușă glisantă din sticlă. De unde alergasem pe holurile iluminate artificial și ușor anoste, în fața mea se deschidea acum o altă lume, de un lux orbitor.

Asta era noua mea casă?

Eu veneam din Sibiu, România. Stăteam cu chirie împreună cu soțul meu și n-aș spune că asta ne deranja foarte tare. Am luat-o ca pe o fază de tranziție, până ne luam ceva al nostru,  dar nu ne grăbeam nicăieri. Ceea ce se derula în fața ochilor mei, era mai mult decât visasem vreodată!

***

A trecut și exercițiul, mi-am cunoscut colegele din Recepție și pot spune că m-am acomodat relativ ușor cu procedurile, cu cele 54 de accente diferite ale limbii engleze, pentru că da, erau angajați din 54 de țări diferite. Noi eram aproape 1000 și mai erau 2200 de pasageri de peste tot din lume, în total peste 3000 de oameni.

Norwegian Dawn era o adevărată bijuterie. Fusese lansat la apă cu doi ani în urmă, în 2002 și era favoritul elitelor New York-ului. Fostul primar, Rudy Giuliani, urca frecvent pe vapor, de asemenea actualul președinte al Americii, Donald Trump, care filma în 2004 ” The Aprentice” (Ucenicul)  iar unele secvențe erau filmate chiar pe vapor. Vasul avea 6 restaurante, vreo 5 cluburi, teatru, cinema, teren de golf, de tenis, helipad, piscine și tot ce vă închipuiți și nu vă închipuiți.

grd5e51

În lunile următoare m-am simțit ca într-un carusel. Am cunoscut-o pe draga mea Ruth, care m-a facut asistenta ei și am început să prestez servicii de concierge – rezervări la teatru, la SPA și excursii cu VIP-urile care călătoreau în penthouse-uri și în Garden Villa.

10924819_10153101383687994_2076700139464149742_n

Era jobul de vis! Atunci am ajuns să îi cunosc personal și să lucrez la organizarea unor gay cruises (croaziere destinate cuplurilor gay) cu George Michael și cu Cindy Lauper. Apoi am cunoscut-o pe Kim Katrall (Samantha din “Sex and the City”) care era nașa vasului Norwegian Dawn și întocmea listele cu pasagerii VIP din fiecare croazieră. Duminica, imediat ce docam în New York, urca pe vas cu cutia de gogoși americane și cafea de la Starbucks. Era pur și simplu adorabilă!

De ce să mint? Nu era rău deloc! Puneam degetul pe hartă și bifam una după alta destinații precum insulele din Caraibe – St. Thomas, Antigua, Tortola, Dominica, Barbados, Costa Rica, Bahamas, Acapulco, Cozumel, Panama, Bermuda, Alaska, Cape Cod, Miami și multe, multe altele. Eram când în Atlantic, când în Pacific și nu mă mai săturam să descopăr locuri noi.

This slideshow requires JavaScript.

Mă bucuram ca un copil, de fiecare răsărit și de fiecare apus de soare. Timp de un an am trăit la maxim viața pe vas de croazieră. Am făcut parasailing, scuba diving, am zburat cu elicopterul pe un ghețar în Alaska, am fost în jungla dominicană, am traversat Canalul Panama și mai presus de toate am cunoscut oameni minunați care mi-au fost ca o familie.

Casnicia mea funcționa și de la distanță. Vorbeam cu soțul meu la telefon o dată la trei zile și ne scriam mailuri aproape zilnic. Plângeam de dor, râdeam, vorbeam jumătate în română, jumătate în engleză dar știam aproape mereu unde se află celălalt. La finalul celor doi ani, Florin adunase o plasă de vederi. Îi trimiteam câte una din fiecare loc în care ajungeam și în plus ne vedeam o dată la șase luni.

Mi-am dat seama că trebuia să trăiesc această experiență. Pe 16 aprilie 2005 mi-am văzut moartea cu ochii în mijlocul Atlanticului.  Dar vă povestesc asta în episodul următor.

Va urma…

Share this:

Promit pe degețelul mic!

-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

notiune_timp_copil

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Broken_Promises_by_HerrFous-670x300

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!

Share this:

Constantin Necula, un popă cu lipici

Rar mi-a fost dat pe lumea asta să cunosc un om care, după un discurs de 5 minute, te are la degetul mic! Părintele Constantin Necula reușește cu ușurință să facă o sală plină ochi să treacă de la extaz la agonie sau de la hohote de râs la lacrimi. Și asta în doar câteva minute!

18197434_1560230234009227_2021682375_n

În preajma sărbătorilor de Paște, părintele Necula a fost peste tot la televizor, ba mai mult, televiziunea publică, TVR, a înregistrat audiențe record cu o emisiune la care a fost invitat preotul sibian, nascut la Brașov.

Așadar cum a luat naștere “fenomenul Necula”? Care e secretul lui “Padre”, cum îi spun prietenii? Cum reușește să ajungă la inimile atât de multor oameni?

Vă propun un exercițiu de imaginație. Ce au în comun un soldat de 1,57 m, un deținut de culoare, o călugăriță catolică albaneză și un IT-ist fără facultate? Deși poate nu ati crede au cel puțin două lucruri în comun – abilitatea de a se face plăcuți și carisma. Nu mă credeți? Înlocuiți atunci descrierile de mai sus, cu numele lor: Napoleon Bonaparte, Nelson Mandela, Maica Tereza și Steve Jobs.

Sunt cinci oameni carismatici care au știut să se facă plăcuți și care au schimbat multe destine prin exemplul lor de viață și prin felul în care au știut să vorbească cu oamenii.

Unii ar putea spune că, această carismă este un dar divin. Putem să fim toți Jobși sau Napoleoni? Poate că da, poate că nu! Un lucru e sigur cei mai norocoși au fost înzestrați în mod natural cu aceste calități. S-au născut expresivi și convingători. Carisma este despre a fi plăcut.

Dar… să revenim la Constantin Necula. Vorba cântecului, ce are el și nu au alți preoți din generația lui? Păi…să vedem!

  1. Nimănui nu-i plac oamenii negativiști, pesimiști și încruntați. Aceasta cred eu, e principala calitate a părintelui Necula. Cu fiecare ocazie, transmite optimism și pozitivism și chiar și atunci când este mult în afara zonei de confort, transmite imaginea unui om sigur pe el.
  2. Apoi, acesta vorbește cu hotărâre, nu mai tare sau mai răstit decât ceilalți, ci cu mare convingere. Vorbește relaxat și se exprimă cât se poate de clar, în cuvinte simple, ușor de înțeles de oricine. Părintele poate purta o conversație cu oricine, de la femeia de serviciu până la academician. Știe exact ce să spună și când să spună iar declarațiile lui devin rapid maxime distribuite de mii de ori pe rețelele de socializare.

17523399_1944729055766412_8809953735184147048_n

3. Motivul pentru care îl îndrăgesc foarte tare pe Constantin Necula este acela că are umor. Nu se ia prea în serios și îi face pe oameni să râdă fără să se străduiască prea tare.

Râde de propriile defecte și practică autoironia fără să exagereze. Asta îi face pe oameni să nu se simtă intimidați de el.

Eu cred că, părintele a înțeles mai bine decât alții, că, să fii carismatic nu este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ești tu grozav, ci este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ei sunt extraordinari.

Uite, de-asta cred eu că, părintele Constantin Necula, e un popă cu lipici!

Share this:

Nuiaua nu înseamnă educație!

Unul din patru români recunoaște că își bate copilul atunci când greșește. Potrivit unui raport al Organizației “Salvați Copiii”, 18% dintre copiii abuzați de proprii părinți, sunt bătuți cu bățul, 13% sunt bătuți cu cureaua și 8% cu lingura de lemn. Această statistică sumbră m-a determinat zilele trecute să stau de vorbă cu mai mulți părinți sibieni. Ce am aflat m-a pus pe gânduri. Redau aici câteva dintre declarațiile înregistrate:

“Nu trebuie să lipsească nuiaua, pentru că așa îl aduci pe calea cea buna și Dumnezeu spune că, trebuie iubit copilul dar că trebuie folosită nuiaua. (…) Când nu ascultă, când îi spun de mai multe ori să facă un lucru și nu îl face, atunci iau o lingură de lemn sau altceva.”

“Eu la viața mea am luat multă bătaie de la părinți.(…)Mama mă lovea foarte tare și cam din orice motiv, de exemplu dacă nu făceam patul, dacă nu vroiam să beau ceaiul pe care mi-l făcea, astea ziceți dvs. că sunt motive ca să bați un copil? Credeți-mă că avea o mână grea, de femeie muncită. Mă simțeam groaznic, vă dați seama și îmi dădea numai peste gură și în cap.”

Așadar, violența nu este o excepție în România, mai degrabă pare să fie o regulă! Mulți părinți fac ceea ce au învățat. Cei mai mulți folosesc și acum batul, cureaua si lingura de lemn pentru a-și disciplina copiii. Iar legea le permite. Deși bătaia este interzisă din 2004, actul normativ nu conține sancțiuni clare.

Cei care scapă acasă de violență, dau peste ea la școală. Potrivit Organizației Salvați Copiii, unul din trei copii este batjocorit în fața colegilor de către profesori. Aproape toți elevii sunt certați când greșesc, iar 7% nu scapă fără bătaie la clasă.

cartoon_of_students_receiving_the_cane_1888

Până acum, niciun profesor nu a fost exclus din învățământ pentru acte de violență în școală.

Share this:

Mi-e “Dor” să trăiesc liber!

Nu îmi place să recunosc, dar așa este. Uneori mi se întâmplă și mie să judec oamenii. Atunci când interacționez pentru prima dată cu cineva, îmi mai spun în sinea mea „Cât e de arogant!” sau “Cum a putut să facă asta? E un părinte inconștient!”. Am însă  marele noroc să fiu curioasă, întotdeauna vreau să văd ce se ascunde și după cortină pentru că satisfacția mea nu e să am dreptate cu scenariul meu, ci să văd toată piesa, să înțeleg omul dincolo de ceea ce pare a fi.

Dacă văd că am prejudecăți și am judecat un om după un comentariu pe Facebook, un articol sau o fotografie, de obicei îmi doresc să îl cunosc, iar când ne întâlnim las deoparte orice etichetă și îl privesc cu mintea deschisă. Uneori îmi dau seama că nu rezonăm deloc, că avem principii și valori diferite, așa că, ne strângem mâna și ne vedem în continuare de viață. Au fost însă și cazuri fericite, când s-a dovedit că m-am înșelat și am ajuns să leg prietenii cu oameni la care nici nu mă gândeam.

M-am întrebat de multe ori. Dacă astăzi ar fi ultima mea zi de viață ce regrete aș avea?

Îmi vin în minte, cuvintele lui Bilbo, din „Stăpânul inelelor”:

– “Este periculos Frodo să ieși pe ușă! Pășești pe drum iar dacă nu ești atent unde pășești nu poți să știi unde ai putea ajunge!”

Îmi amintesc că, în 2004, când mi-am anunțat familia că vreau să plec să lucrez pe vase de croazieră în America, au rămas toți cu gura căscată.

-Dacă se prabușește avionul, spunea mama. Dacă se scufundă vaporul?

-Da, dar dacă trec strada să merg la magazinul de peste drum și mă lovește o mașină?, le-am răspuns eu râzând. Atunci cum e?

Ce e siguranța? Eu personal cred că e doar un ideal, pentru că de fapt nu există siguranță. În cel mai bun caz poți avea un sentiment de liniște și de confort, când te știi la adăpost de pericol, dar nici atunci nu ai certitudinea că ești complet adăpostit!

Cineva spunea: “Nu lua viața prea în serios, oricum nu o să ieși viu din ea!”

În fiecare zi consumăm cel puțin jumătate din energie căutând siguranța și încercând să evităm problemele. Unii ar spune că e de fapt doar un act de lașitate, că fuga de pericole nu e cu nimic mai sigură decât expunerea la ceea ce ni se pare dificil.

Și pentru că vorbeam de regrete, cred că eu aș avea câteva. Uneori mi-am trăit viața așa cum au așteptat ceilalți de la mine. La naștere, părinții, apoi școala și întreaga societate, ne – au înmânat niște cutii în care ni s-a spus că trebuie să rămânem pentru siguranța noastră. Generație după generație, ne transmitem unii altora cutia în care să trăim. Totul de dragul siguranței, al conformismului social. Unii refuză cutia și aleg să trăiască liber, cu orice risc și la orice vârstă! Restul… fac ce li se spune.

Cum e să fii părintele unui copil campion, care vrea să trăiască doar la înălțime? Nu mă întrebați. Habar nu am? Eu am doi copii, de 9 și respectiv 5 ani, care acum fac tenis, dar care au mai practicat și alte sporturi precum fotbal, baschet sau înot, sporturi despre care ai spune că nu sunt deloc periculoase. Cu toate acestea pe terenul de fotbal sau de baschet au murit sportivi care aveau probleme de sanătate de care nici ei  și nici medicii nu știau, în bazinele de înot au avut loc accidente și au rămas copii paralizați sau au murit inecați.

Gândul meu e la doi copii care au murit în vârf de munte și au rămas acolo în zăpadă, până a doua zi, fără o lumânare la căpătâi și făra priveghi. Și apoi mă gândesc la părinții lor, care vor trăi cu vina de a-și fi susținut până la capăt copiii în aventura vieții lor.

dor-geta-popescu2-facebook

Dar, înainte să mă enervez pe cineva, să-l judec sau să-i dau un șut în fund, îndrăznesc să mă privesc pe mine!

Mi-e tare “Dor” să trăiesc liber!

Dumnezeu să le vegheze zborul lin spre cer!

Share this:

100 de aventuri cu același bărbat. Adevărul meu despre îndrăgosteală

Unii spun că dragostea nu poate să dureze mai mult de 7 ani. Alții spun că dragostea și îndrăgosteala nu au nici o legătură una cu alta. De altfel asta cred și eu. Cred că dragostea e o stare a inimii și nu are nici o legătură cu împrejurările în care se întâmplă și nici cu locul în care te afli, în timp ce îndrăgosteala e o stare a minții și depinde in mare măsură de împrejurări și de locul în care apare. Cred că ne naștem cu toții predispuși la îndrăgosteală, dacă se poate spune așa. După o încercare, sau mai multe, găsim persoana potrivită, cea care să ne dea acel sentiment de apartenență, de căldură, de siguranță dar, din când în când, tânjim după fluturii în stomac, după noi începuturi, după noi aventuri.

Vă mărturisesc că până la 38 de ani am fost îndrăgostită de șase ori, iar de cinci ori m-am îndrăgostit de același bărbat. Veți râde, veți spune poate că nu e posibil sau poate veți înțelege pentru că ați trăit și voi același sentiment. Vi s-a întâmplat să vă uitați la fotografii mai vechi de 20 de ani și să vă gândiți că nu mai semănați deloc? Ei bine, asta pentru că chiar nu mai semănați! În mod firesc, prin educație și prin experiențele pe care le trăim, ne schimbăm și trecem prin mai multe etape. În funcție de etapa prin care trecem și nevoile noastre afective sunt diferite. Ca să explic mai bine, la 18 ani ți se pare atractiv cel mai popular băiat din școală iar la 40 realizezi că interacțiunea cu un bărbat inteligent poate fi de-a dreptul orgasmică.

Eu și soțul meu suntem împreună de aproape 20 de ani. În fiecare an, pe 29 mai, ne întoarcem în locul în care ne-am cunoscut. De fiecare dată ne bucurăm de anii care au trecut peste noi și facem un bilanț al lucrurilor pe care le-am realizat împreună. Asta face bine relației, ne face să ne reamintim periodic faptul că fericirea nu e o destinație ci e o călătorie ce durează toată viața.

Și, ca să nu mă abat prea mult de la subiect, revin la Paris. Nu știu cum să vă explic exact. V-am zis că îndrăgosteala are clar legătură cu locul în care te afli. Ei bine…da! Odată ajunși la Paris, a fost ca și cum cineva ne-ar fi lovit pe amândoi cu o baghetă magică.

18034318_10155409827007994_2203569096945089387_n

Deodată existam doar noi doi. În sfârșit, după multă vreme ne vedeam și ne ascultam unul pe altul. Acasă, ori de câte ori începi o discuție, intervin copiii. Îți pierzi ideea de atâtea ori, că până la urmă te lași păgubaș. Cei care au copii, cu siguranță înțeleg ce spun.

Prima plimbare în jurul Turnului Eiffel a avut asupra noastră efectul unei prime sărutări, o sărutare cu miros de mosc și cu aromă de vanilie. Nu râdeți, fiecare cu preferințele lui!

În stomacul meu fluturii o luaseră razna. M-am uitat la bărbatul care mă ținea de mână și dintr-o dată l-am vazut cu ochii cu care îl priveam la 18 ani. Bărbatul de azi are câteva fire argintii la tâmple și s-a mai împlinit puțin dar nu pot să nu remarc siguranța cu care pășește, privirea pătrunzătoare de un albastru senin, fermitatea vocii lui când îmi spune “Te iubesc!” și sentimentul de siguranță pe care mi-l dă când mă ține de mână. Nu mai suntem la fel și cu toate acestea ne leagă aceeași dragoste care ne-a unit acum 20 de ani și care ne-a purtat împreună prin viață.

Fără îndoială m-am îndrăgostit! Din nou! De același bărbat! Ultima dată când mi s-a întîmplat asta am fost cucerită de blândețea și de emoția cu care își ținea în brațe fetița nou – născută. Dar vă povestesc altă dată despre asta.

Prima dată m-am îndrăgostit de băiatul popular, a doua oară de bărbatul cuceritor, a treia oară de bărbatul iertător și înțelegător, a patra oară de bărbatul tată. Acum nu stiu ce să spun. De fapt știu. Cred că m-am îndrăgostit de bărbatul care mă iubeste înapoi!

From Paris with love !

16508866_10155160155577994_6471831445323995543_n

Va urma…

 

 

Share this:

Paris, un voiaj cu dragoste și peripeții. Călăuzele

Spuneți după mine: french toast, french kiss, french romanians…Aceștia din urmă sunt peste tot în Paris și slavă Domnului că e așa! Încă din timpul zborului, aveam să aflăm cât de inimoși pot fi românii stabiliți în Franța și cum arată Parisul și Franța prin ochii lor.

Mai erau câteva minute până la aterizare. Pe geamul din stânga noastră era parcă pictat un apus de soare perfect. Portocaliul amestecat cu roz si cu un galben auriu ofereau un spectacol unic deasupra norilor. Soțul meu, fotograf și cameraman de meserie, se chinuia  discret să surprindă cadrul perfect, fără sa-i deranjeze însă pe pasagerii de pe cealaltă parte a avionului.

-Lasă aparatul, zic eu, privind spre fereastra unde se afla o doamnă cu pălărie ce avea un aer distins și care părea cufundată în lectură. Poate doamna e vreo personalitate și te confundă cu un paparazzi.

18033543_10155409844252994_8592879087777568540_n

Florin dă capul pe spate și râde cu poftă.

-Da, mă! Halal paparazzi!

Doamna cu pălărie își ridică ochii din carte și ne scrutează pe amândoi. Ne scanează timp de două scunde după care spune scurt în limba română:

-Dacă vreți, vă las în locul meu!

Am înghițit în sec. Prima impresie a fost aceea că e deranjată de obiectivul aparatului îndreptat spre ea dar aceasta continuă în timp ce un zâmbet larg i se așeza pe față:

-E un apus splendid! Sunteți fotograf, nu-i așa?

Ușor fâstâcit, Florin se recomandă și confirmă bănuielile doamnei cu pălărie, care se prezintă scurt: Ileana. Alaturi îi stătea soțul, Jean – Luc, un francez înalt, stilat și foarte manierat.

Mă prezint și eu. După ce Ileana ne spune că este reporter la o celebră revistă culturală din Paris și critic de artă, descoperim că avem multe în comun și începem să vorbim vrute și nevrute despre fotografie, jurnalism și chiar politică. Ne-a povestit mândră că este nepoata Doinei Cornea. N-am avut mult timp la dispoziție pentru că în scurt timp am aterizat pe aeroportul Beauvais.

La ieșirea din terminal, înainte să ajungem la punctul de control al pașapoartelor, s-a format o coadă destul de mare. În timp ce așteptam, îi întâlnim din nou pe Ileana și pe Jean – Luc. Ileana ne întreabă ce planuri avem pentru urmatoarele trei zile. Îi răspundem că nu avem nici unul și că intenționăm să vedem cele mai frumoase locuri din Paris.

Ileana ne povestește că locuieste în Montmartre, în nordul Parisului și ne propune să bem o cafea împreună dacă ajungem prin apropiere. Ne recomandă să vizităm Moulin Rouge și Basilica Sacre Coeur, cele mai importante obiective turistice din Montmartre. Cum spuneam, nu aveam nici un plan. Îi promitem că dacă ajungem în zonă îi dăm un telefon după care ne despărțim politicos și destul de călduros aș putea spune, cu promisiunea unei revederi.

În timp ce ne luam ramas – bun de la Ileana și de la soțul ei, înaintăm spre punctul de control, moment în care un bărbat ce se aflase tot timpul în fața noastră și care auzise discuția cu Ileana, ne întreabă tot în limba română:

-Unde trebuie să ajungeți în Paris?

-La Turnul Eiffel! răspundem amândoi într-un glas.

-Și cu ce mergeți până acolo? continuă străinul cu privire blândă care părea să aibă în jur de 28 – 30 de ani. E un drum de cel puțin o oră și jumătate, adaugă el.

Potrivit unor recomandări făcute de o bună prietenă, despre care o să vă povestesc în episoadele următoare, noi intenționam să luăm un autobuz și apoi un metrou care ne lăsa la Trocadero. Până să răspundem, românul cu ochi albaștri pătrunzători continuă:

-Vă întreb pentru că și eu merg în Paris și aș putea să vă iau cu mine. Vine un prieten și mă așteaptă cu mașina la aeroport.

Eu și soțul meu ne aruncăm o privire scurtă și ne gândim că am dat exact peste genul de om de care spunea prietena mea să ne ferim- oportunistul care abia așteaptă să profite de conaționalii săi care călătoresc pentru prima dată la Paris și, fie îi suprataxează pentru anumite servicii, fie le fură portofelele.

Mi-am pipăit geanta și, precaută din fire, mi-am verificat telefonul. La primul semn că am rețea am sunat-o pe prietena mea Ramona, cea care îmi dăduse toate informațiile privind traseul până la Paris.

-Nu vă urcați în mașina nimănui! mi-a spus aceasta panicată. Nu vreau să pățiți ceva! Mergeți mai bine cu autobuzul și cu metroul. E mai sigur așa!

Spre finalul convorbirii se apropie de mine românul care s-a recomandat George. Își comandase o cafea de la un automat din aeroport și aștepta să îi vină prietenul cu mașina.

-Mie nu mi se pare periculos, îi spun Ramonei în timp ce acesta se apropia. Intuiția îmi spune că nu e un infractor. Deși aceasta încă se opunea intenției noastre de a merge spre Paris cu George, am asigurat-o că, la primul semn că ceva e în neregulă, o sun și revenim la planul inițial. M-am interesat și cât ne-ar fi costat drumul cu mijloacele de transport în comun. Mi-a spus că maxim 40 – 50 de Euro pentru amândoi și i-am promis că nu dăm în nici un caz mai mult de atât.

Zis și făcut! În așteptarea mașinii am mai schimbat câteva politețuri cu George, timp în care temerile mi s-au mai risipit dar simțurile îmi erau toate în alerta! Îl întreb pe George cât ne costă drumul? Mi-a raspuns că habar nu are, că putem să îi dăm cât am fi dat pe transportul în comun. Nu știam ce să cred. E un om foarte bun sau doar o joacă bine?

În sfârșit George primește un telefon și ne spune că putem să mergem la mașină. Ne luăm bagajele, care nu erau foarte voluminoase deoarece aveam numai câte o geantă de mână și ieșim din aeroport.

În parcare o întâlnim din nou pe Ileana. Aceasta ne întâmpină vesela și chiar entuziasmată.

-Ce bine că vă întâlnesc! Credeam că ați plecat. Am vorbit cu Jean – Luc și ne-am hotărât să vă invităm mâine la cină, la noi acasă. Ne-ați plăcut și ne-ar face mare plăcere să vă avem oaspeți și să mai povestim!

Nu mai știam ce să credem! Prea erau amabili toți oamenii care ne ieșeau în cale iar noi auziserăm altceva despre românii de la Paris. Deoarece nici Ileana și nici soțul ei nu semănau deloc cu Frankenstein, am acceptat invitația fără să stăm prea mult pe gânduri. De data asta ne-am îmbrățișat și vizibil plăcut impresionați unii de alții am strigat aproape în cor:

-Pe mâine seară la ora 8:00!

George ne aștepta răbdător și ne-a indicat direcția spre mașină. După revederea și discuția veselă cu Ileana, brusc am devenit din nou încordată. Afară era întuneric și noi ne îndreptam spre o zonă slab iluminată din parcarea aeroportului. L-am strâns de mână pe Florin și mă așteptam la orice. Îmi zic în gând: “Ce-o fi, o fi dar eu simt că totul va fi bine!”

În fața noastră trage o dubiță cu 5 locuri. George se întinde și deschide ușa. Din mașină sare un bichon alb. George salută cățelul și deschide și ușa din spate.

-Surpriză! strigă o voce cristalină de femeie. Locurile din spate erau toate ocupate. Soția lui George, Corina, venise ca să-i facă o supriză soțului ei, împreună cu fetița lor în vârsta de 3 luni. Micuța dormea într-o scoică și mai era un singur loc liber.

Am răsuflat ușurată! A fost momentul în care toate temerile mi s-au risipit! Un tâlhar la drumul mare nu ar fi dat lovitura cu cățelul după el și cu fetița de trei luni pe bancheta din spate! Totuși, m-am gândit că trebuie să mergem la autobuz pentru că nu mai erau locuri. George nici nu a vrut să audă! L-a urcat pe prietenul lui împreună cu câinele, în spate de tot, unde se băga marfa, el a urcat la volan, Florin pe locul din dreapta șoferului iar eu m-am strecurat pe locul rămas liber lângă soția lui George.

Am pornit la drum. Soția lui George este o moldoveancă frumoasă cu ochi sclipitori și un chip angelic. Nu pare să aibă mai mult de 20 de ani. În câteva minute discuția se leagă firesc. Vorbim despre protestele din țară, despre viața românilor la Paris, despre salarii, prețuri. Pare că ne cunoaștem de o viață.

Nu mă înșelasem în privința lui George. E un moroșan tare fain din Ieud. Și-a făcut acolo o casă dar muncește de ani buni în Franța, unde este furnizor de echipamente medicale. Ne povestește că chiriile sunt scumpe în Paris și că românii sunt destul de reci unii cu alții. Își dorește să se întoarcă acasă dar nu știe când. Îmi promite că vor veni în vizită la Sibiu.

Printre altele îi povestesc și eu despre nerăbdarea de a vedea Turnul Eiffel. Spun asta cu pasiune în glas și cu puțină emoție. Nu mă întrebați de ce! George și Corina înțeleg. Așa se face ca George ne anunță că facem un mic ocol prin fața Turnului Eiffel și că, dacă vrem, putem să facem câteva poze.

16587073_10155153360637994_6058966213339159699_o Era mult mai mult decât sperasem! Turnul strălucea impunător chiar în fața noastră. Am închis ochii. Visul s-a împlinit iar George și Corina au fost călăuzele noastre spre împlinirea acestui vis! Cuvintele sunt prea puțin ca să exprim bucuria simțită în acel moment. Sper să citească aceste rânduri și să afle că s-au numărat printre cei care ne-au făcut mai frumoasă vizita la Paris!

După ce am staționat câteva minute la Trocadero, am admirat turnul și am făcut câteva poze, ne-am continuat drumul. În mai puțin de cinci minute, George a oprit la adresa unde trebuia să ajungem, un imobil cochet din inima Parisului. Ne-am luat rămas bun ca niște buni prieteni. Am întrebat cât ne costă călătoria. George a răspuns fără să stea pe gânduri:

-Nimic!

Nu imi venea să cred! Era deja prea mult! Îmi era rușine de tot ce gândisem despre el și îmi făceam procese de conștiință. Le-am mulțumit încă o dată vizibil încurcați și ne-am despărțit. Ne-am împrietenit ulterior pe Facebook.

17991160_10155409827322994_3941803543969861297_n

Ne aflam pe Rue d’Ouessant, trăiam visul parizian. Părea că cineva ne netezește calea peste tot pe unde treceam. Eram de doar două ore în Paris și ne făcuserăm deja prieteni, primiserăm o invitație la masă și ajunseserăm la destinație fără să plătim nimic. Asta să fie “la vie en rose”?

Și, ca să închei capitolul prietenilor noi de la Paris sau al călăuzelor cum le-am spus eu cu drag, în ziua următoare am luat cina în Montmartre, la Ileana și la Jean – Luc. Cum la francezi orice masă începe cu un pahar de vin, așa am început și noi. Câteva inghițituri au fost destul ca să se destindă atmosfera. Am petrecut o seară memorabilă! Ne aflam în Paris, în casa unui cuplu româno – francez, am vorbit engleză toată seara, pentru că era singura limbă pe care o vorbeam toți patru și am mâncat preparate cu specific tunisian. Un mix cultural perfect și original! Și, în plus, am râs fără oprire!

Ce locuri si mai ales ce oameni! Dacă mi-ar spune cineva ceva de rău despre românii din Paris le-aș spune fără să stau pe gânduri:

-Vă doresc să cunoașteți și voi cel puțin o Ileana, un George sau o Corina!

Au revoir, mes amis!

Mâine vă povestesc câteva întâmplări hazlii de la Paris pentru că, slavă Domnului, au fost destule!

Va urma…

This slideshow requires JavaScript.

Share this: