“Mamele fericite” vor copii fericiți!

-Doamna, doamna, fetițele de ce nu pot să meargă la baie cu băieții? m-a întrebat serioasă o fetiță de la grupa mare.

La clasa a III-a copiii aveau alte curiozități:

-Doamna, știți cum se bagă aerul în plămâni? sau…

-Eu m-am săturat de coaste! Pot să le donez? Știu că acum se pot dona organe.

Voi poate veți râde cu poftă dar copiii care mi-au pus aceste întrebări, au fost cât se poate de serioși.

Avem nevoie de ore de educație pentru sănătate în școli? Răspunsul meu este categoric: DA! Avem nevoie să îi învățăm pe copiii noștri cum să se spele, avem nevoie să îi învățăm cum să acorde primul ajutor în caz de nevoie și, DA, avem nevoie să îi învățăm chiar și cum să mănânce corect!

Anul trecut am primit o propunere de nerefuzat. Mi s-a propus să fiu PR al Asociației Happy Moms la Sibiu. Nu am stat pe gânduri nici o clipă atunci când Dana Lupșa, cea care a înființat această asociație la Brașov, mi-a spus că ar avea nevoie de ajutorul meu.

După nașterea celor doi copii m-am îndreptat spre antreprenoriat și asta pentru că îmi doream să fiu liberă, să pot să petrec cât mai mult timp cu ei. Din ce în ce mai multe mame își doresc lucrul acesta dar, de cele mai multe ori, nu știu încotro s-o apuce. Atunci când trebuie să se întoarcă la serviciu, o fac cu inima strânsă, cu gândul acasă, la puiul de om care încă are nevoie de ele.

Așa s-a născut Business Mom Club, un cuib în care mamele învață tainele antreprenoriatului și discută idei și planuri de afaceri. BMC e locul în care mamele prind curaj să părăsească multinaționalele în favoarea unor mici afaceri la domiciliu sau undeva aproape de casă, principalul avantaj fiind programul flexibil, adaptat la nevoile fiecărei familii în parte. La Sibiu, coordonatorul Business Mom Club este Daniela Vuță.

Revenind la necesitatea unor ore de educație sanitară în școli, trebuie să vă spun câteva lucruri și despre cel de-al doilea proiect al Asociației Happy Moms, “Ora de sănătate”. Acum 9 luni am început cu ore de sănătate pentru mame, apoi ni s-au alăturat și foarte mulți tați. Temele propuse au stârnit se pare interesul comunității locale. Un rol important l-au avut, bineînțeles, și specialiștii invitați să stea de vorbă cu părinții sibieni.

Pe această cale aș vrea să le mulțumesc Liviei Ognean, un medic neonatolog extrem de iubit de mamele de prematuri și extrem de implicat în acțiuni umanitare și de strângere de fonduri pentru Secția de Terapie Intensivă Neonatală, medicului pediatru Sorin Iurian, Părintelui Constantin Necula sau șefei Secției de Oncologie, d-na doctor Valeria Văleanu. Aceștia au reușit să facă lumină și să ofere sfaturi utile în cazul unor subiecte controversate precum nașterea naturală vs. cezariană, consumul rațional de antibiotice, administrarea vaccinurilor sau violența împotriva propriilor copii.

Cu ocazia conferințelor “Ora de sănătate”, am aflat și  nevoile educaționale ale comunității, ne-am consultat cu asociații și organisme care au ca misiune educația și am ajuns la concluzia că este momentul să trecem la nivelul următor.

Așa se face că, aproape 400 de copii din școlile și grădinițele sibiene beneficiază în cadrul programului “Săptămâna altfel” de “ore de sănătate” gratuite, oferite de voluntarele Asociației Happy Moms la Sibiu.

“Ora de sanatate” este un proiect care are ca obiectiv îmbunătățirea stării de sănătate a întregii familii prin furnizarea de informații medicale corecte și complete, oferite direct de la sursă.

Mulțumim, Librăria Habitus pentru găzduire și mulțumim partenerilor noștri – Laboratoarele Synevo, Antibiotice SA, Sunwave Pharma, Nod Pub și Farmaciile Catena pentru sprijinirea proiectelor Happy Moms!

De asemenea, mulțumim partenerilor media, Sibiu 100% și Tribuna Sibiu, pentru promovarea acțiunilor Happy Moms!

Share this:

Good bye, America! Eu, mi-am găsit sensul.

Cu picioarele pe pământ

“Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…”

Așa se termină poveștile cu prinți și prințese, nu? E un clișeu, știu. Mă dojeneam singură în gând, spunându-mi că eu sunt realistă, că știu că, după ce se termină povestea, prințul se apucă de băut iar prințesa fuge cu zmeul.

Poveștile cu happy-end se găsesc doar în cărți. Realitatea e cu totul alta. M-am măritat după 7 ani de relație dar și atunci mi-a fost teamă că vom strica totul printr-o căsătorie. În jurul meu am avut doar exemple negative. Parcă toți se căsătoreau doar ca să aibă de cine să se despartă. Mama și tata au divorțat când eu aveam 10 ani, apoi am văzut familiile rudelor și apropiaților destrămându-se rând pe rând, una după alta.

Am plecat să muncesc pe vapor la cinci luni după ce am spus DA. Într-un fel, cred că m-am gândit că e singura cale să păstrăm dragostea vie, ca și până atunci. A fost un soi de lașitate dacă vreți…și da, și un ultim examen. Eu cred că, fiecare relație are un unghi de proiecție și o doză de negare. E ca și cum partenerul ar ține o oglindă în fața ta și îți arată ceea ce urăști mai mult la tine. Cu timpul, asta macină relația și rezistă doar cei dispuși la compromisuri. Pentru mine, căsătoria înseamnă să faci aceeași alegere în fiecare zi, pentru tot restul vieții tale. Și asta te poate băga puțin în sperieți!

Regăsirea

Avionul rula pe pista netedă, asemeni unei lebede uriașe pe luciul unei ape. Așteptarea avea să ia sfârșit în mai puțin de zece minute. Nu simțeam nimic altceva decât dorul mistuitor și dorința copleșitoare de a fi din nou lângă El. Nu cred ca, vreodată în viața mea, să mai fi simțit dorul atât de dureros.

Am trecut prin toate procedurile de debarcare fără să fiu atentă. În timp ce așteptam să se învârtă banda cu bagaje, trăgeam cu ochiul la ușa glisantă care dădea în sala de așteptare. Nu vedeam mare lucru. În cele din urmă mi-am luat valiza și am ieșit. Mi-am imaginat că așa s-a simțit și primul om care a pășit pe Lună. Inima îmi bubuia în piept iar picioarele păreau că nu ating pământul.

Razele soarelui m-au orbit instantaneu. Vedeam zeci de mâini întinse spre mine, zeci de buchete de flori și apoi…da. Fix ca în filme. A apărut El.

-Bine ai venit!

10407739_10152806991752994_4270661732948764786_n

Mi-am găsit sensul

Despărțirile sunt ca și cum ai fura dintr-un puzzle mai multe piese importante. Oricât de mult ai încerca să pui ceva în locul pieselor care lipsesc, puzzle-ul nu va fi niciodată întreg. Regăsirea nu înseamnă să fii fericit, ci să încetezi să fii nefericit.

Femeia care vroiam să devin își regăsise în sfârșit bărbatul. Cei doi ani pe vapor au fost cei mai transformaționali ai vieții mele. M-am redescoperit pe mine însămi ca un fluture care, după o eternitate, e în sfârșit eliberat. Am părăsit un job sigur și confortabil și am pornit spre necunoscut. Am înțeles și că nu pot să fac pe plac tuturor și mi-am dat voie să mă iubesc și să accept ceea ce sunt.

Mi-am îndeplinit obiectivele pe care îmi propusesem să le ating până la 30 de ani și apoi le-am abandonat pe toate pentru că am găsit ceva mult mai prețios. Mi-am găsit sensul. Viața mea abia acum începea cu adevărat!

Gândurile imperfecte sunt însoțite și astăzi de cântecul perfect:

 

Va urma…

Share this:

Gata, coborâm ancora! Unde se pune virgula în iubire?

Cererea în căsătorie

-Draga mea, lasă-mă să îți încălzesc mâinile. Sunt atât de reci!

Am tresărit. Deși auzeam aceste cuvinte rostite în limba engleză, mi-am adus aminte că cineva mi le spusese și mie, cu ani în urmă, pe același ton și cu aceeași căldură în voce. Îi priveam cu ușoară invidie pe cei doi îndragostiți australieni, în timp ce coboram dintr-un elicopter care ne aducea înapoi la Juneau, capitala statului american Alaska. Cei doi erau pasageri VIP pe ultimul vas de croazieră pe care am lucrat, Norwegian Spirit. În acea zi i-am însoțit într-o excursie care presupunea un zbor de agrement deasupra Pacificului, cu aterizare pe unul dintre ghețari.

A fost o călătorie de vis, cu toate ingredientele de care are nevoie un cuplu de îndrăgostiți – peisaje unice care îți tăiau respirația, aventură, adrenalină și bineînțeles șampanie. Louie, căci așa se numea bărbatul, tocmai o ceruse în căsătorie pe aleasa inimii lui, Joyce, în mijlocul Pacificului, la -20 de grade Celsius. La aterizarea pe ghețar, s-a așezat în genunchi în fața ei și i-a cerut mâna. Tânăra a acceptat cu ochii în lacrimi.

Cerere-In-Casatorie-Distrusa-De-Un-Val-Maricel

Mă răscolesc amintirile

În timp ce coboram din elicopter și mă îndreptam spre docuri, gândurile mi-au zburat departe, acasă, la soțul meu. Îmi răsunau în minte cuvintele rostite de Louie și îmi aminteam cum, în urmă cu 9 ani, așa m-a abordat Florin într-o zi ploioasă de mai. Mi-a atins în treacăt mâinile inghețate si mi-a cerut să îi dau voie să mă încălzeasca. L-am lăsat. Restul… e istorie.

În acea după-amiază de februarie amintirile erau aproape dureroase. Simțeam o înțepătură în piept. Mă copleșise dorul și după câteva ore petrecute cu Louie și Joyce, tânjeam după îmbrățișarea soțului meu aflat pe cealaltă parte a globului. Îmi doream cu ardoare să îmi așez capul la pieptul lui și să caut mângâiere dar, ne despărțea un ocean și încă două luni de contract pe vapor.

wpid-i_miss_you

Eu pe un țărm, el pe altul

Îl sunasem cu trei zile în urmă, înainte să plec din San Francisco. Am vorbit vreo 30 de minute și la un moment dat convorbirea s-a întrerupt. Mai aveam să-i spun multe lucruri, am simțit că și el vroia să-mi spună ceva. Trecuseră patru luni de la ultimul concediu acasă și erau deja doi ani de când trăiam pe apă. Despărțirile erau din ce în ce mai grele și nopțile tot mai lungi.

Bucuria de a descoperi locuri noi scădea tot mai mult pe zi ce trecea iar insulele exotice pe care le vizitam începuseră toate să mi se pară la fel. Mă mai bucuram doar de apusurile de soare. Stăteam pe puntea vaporului și îmi imaginam că soarele care apune la mine se duce ca să răsară acasă, la geamul lui. Asta mă făcea să îl simt aproape și într-un fel să mă sincronizez imaginar cu el.

Hai, vino mai aproape! 

În acea după-amiază m-am despărțit de Louie și de Joyce și mă îndreptam spre cabina mea. Gândurile încă nu-mi dădeau pace. Mă neliniștea faptul că nu reușiserăm să terminăm discuția telefonică. Mai aveam vreo 2 dolari pe cartela de Internet dar plănuiam să fac cumva să îmi ajungă până ne întorceam în San Francisco. Nu știam ce să fac. Mă costa vreo 50 de cenți numai ca să intru și să deschid mailul iar ca să și citesc sau să răspund, cheltuiam,  un dolar de pe cartelă. În 2006 încă nu eram în era Internetului și era scump să accesezi mailul pe vapor, prin satelit.

Până la urmă nu am rezistat. Mă gândeam că, chiar dacă rămân fără Internet până la finalul croazierei, adică peste trei zile, măcar văd dacă am vești de la Florin, iar asta mă va liniști. M-am instalat în fața calculatorului, am intrat pe mail și am văzut că am un mesaj. Încercam să mă grăbesc, ca să mă taxeze cât mai puțin de pe cartelă, dar netul avea două viteze: încet și foarte încet. De fiecare dată mă bucuram când îmi trimitea mesaje lungi și îmi povestea tot ce se întâmpla acasă. Și de data asta speram să deschid un mail kilometric, așa cum îmi plăcea dar, în fața ochilor mi s-a deschis o filă aproape goală pe care scria doar atât:

“Te vreau lângă mine!”

Mailul avea și atașament. Era o piesă. Spre norocul meu mă așezasem la un calculator cu boxe. Nu știam cântecul. Era “Vino mai aproape”, de la Bere Gratis.

Versurile sunau cam așa: “Hai, hai, vino mai aproape/ Hai, hai, oceanul ne desparte/ Tu pe un țărm, eu pe altul/ La mijloc ne leagă cerul albastru…/Într-o zi ne vom întâlni/ Tot ce-am pierdut vom povesti… odată.”

Decizia

Cântecul mi-a mers direct la suflet. Nu mi-a trebuit mult. Am luat decizia în două secunde. Gata, e timpul să cobor ancora! M-am dus direct la Front Office manager și mi-am dat demisia. I-am spus că am o urgență acasă și am cerut să plec cu două luni înainte de încheierea contractului. Asta însemna că trebuie să ma întorc pe cheltuiala mea în România. Am cerut permisiunea să dau un telefon acasă din Recepție. Era destul de greu să primești aprobare să suni prin satelit. Totuși am primit-o. În România era ora 2:00 dimineața. L-am trezit pe Florin din somn și i-am spus doar atât:

– Mă întorc acasă!

Două săptămâni mai târziu mă aflam pe aeroportul din Miami și mă îmbarcam într-un avion cu destinația România. Aventura americană se încheia aici!

Nu am pus punct. Doar o virgulă.

Era 8 martie 2006. Mă mai despărțea doar o noapte de bărbatul iubit, o noapte cu frământări, cu multe planuri de viitor. Mă uitam pe geamul avionului și retrăiam ziua în care m-a condus la aeroport pe 10 februarie 2004. Îmi aminteam ce mi-a spus atunci: “Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.”

Avea dreptate. Nu aveam regrete dar…cum pui virgula în iubire? Știam că, pentru noi, “mă întorc la tine” valorează mai mult decât “vin la tine”, că,  “te vreau lângă mine” cântărește mai greu decât “vreau sa îmi petrec noaptea cu tine”.

Mi-am spus că viața nu are cum să fie altfel decât minunată lângă bărbatul care m-a dezbrăcat mai mult decât de haine. M-a dezbrăcat de orgolii, de tristețe și a știut să-mi alunge temerile.

Pentru mine, acasă nu mai era demult un loc. Era acel bărbat cu ochi albaștri care omoară toți balaurii din viața mea!

16684081_10155156453202994_8955212963241645593_n

Va urma…

Share this:

Mai avea puțin și scufunda un vapor de croazieră! Trump i-a cerut căpitanului să înfrunte furtuna ca să ajungă la timp la filmări!

Liniștea dinaintea furtunii

8663058c2b404bee09f1e4a4c4945ab5

E una din acele seri când pasagerii nu prea ies la plimbare pe vapor. Marea e foarte agitată și la Recepție vin doar cei care au nevoie de Dramamină, niște pilule galbene împotriva răului de mare. Și eu am supraviețuit primele trei luni pe vapor, numai cu ajutorul acestor pastiluțe dar acum, la un an de la îmbarcare sunt deja obișnuită, tangajul nu mai are nici un efect asupra mea.

Am intrat de serviciu în Recepție la ora 9:00 și până dimineață la 7:00 mai e mult. Citesc registrul de comunicare și apoi verific itinerariul. Mai așez din lucrurile care stau să cadă de pe birou. Ne clătinăm destul de tare.

Norwegian Dawn face o croazieră de 7 zile New York – Bahamas și acum suntem pe drumul de întoarcere la New York după ce am făcut opriri în Miami, Port Canaveral și Nassau – Bahamas. Vasul pare că urcă și coboară, ca pe un roller coaster uriaș. Prin ușa glisantă, aflată lângă Recepție, văd valurile mari care se sparg pe punte și mătură tot ce găsesc în cale. Am mai avut și altădată vreme rea, dar acum parcă e altceva.

Mă uit la doi ofițeri care au ieșit pe punte, cu pelerinele pe ei, ca să-și verifice probabil sectorul. Sunt încordată la maxim și mă țin cu putere de pupitrul de Recepție pentru că, cu greu îmi mai pot ține echilibrul.

Valul uriaș

187314439_1b2caf6fd7_o

Ochii îmi sunt ațintiți pe punte, la cei doi ofițeri. Deodată văd un munte mare de apă care se ridică la mică distanță de balustrada vaporului. Simt cum o forță supranaturală trage vaporul spre adâncuri după care, asemeni unei mingi pe care o împingi forțat într-un bazin cu apă, tâșnim înapoi la suprafață. Urmează trei secunde interminabile și apoi lovitura! Bum! E un sunet sec, înfundat, înfricoșător!

M-am lovit puternic la mâna dreaptă dar adrenalina îmi inundă instantaneu tot corpul și mi se pare că nu mă mai doare nimic. În mai puțin de un minut, Recepția e luată cu asalt. Pasagerii plâng, țipă, amenință, vor să coboare.

Baby-life-jacket-567844893df78ccc1534cd2d (1)

Membrii echipajului se mobilizează rapid și încep să împartă veste de salvare. În nebunia creată îmi pun și eu o vestă. Un ofițer superior dă un ordin scurt:

-Toată lumea să se întindă pe jos!

Atriumul e acum plin-ochi. Oamenii se privesc cu teamă unii pe alții și nu știu ce să creadă. Câteva minute mai târziu, ajung la Recepție și pasagerii din partea din față a vaporului. Aceștia dau vestea că ne-a lovit un val de peste 20 de metri și că 60 de cabine sunt inundate acolo de unde vin ei. Se aud din nou plânsete înfundate. Cineva cere imperativ să facem ceva! Altcineva spune ceva de Trump.

-El e de vină! Vă grăbiți să ajungeți la filmare! De aia ați plecat la drum pe furtuna asta!

Ceilalți pasageri îl ignoră. Pe fețele lor se citește îngrijorarea.

Groază pe acorduri din Titanic

Dintr-o dată, de nicăieri, încep să se audă acorduri de pian. Mă uit în jur și mi se pare că asist la o scenă supra- realistă dintr-o piesă de teatru. Printre oamenii întinși pe jos, se zărește pianistul, care își răsfoiește repezit partiturile împrăștiate.

-Asta e bună! îmi zic în gând. Cât de nebun să fii să cânți “My heart will go on” pe un vapor care a intrat la apă!?

Melodia are același efect asupra tuturor. Câțiva oameni îi cer să se oprească. Pianistul se conformează. Se așează trist pe o treaptă. Mă uit la el și mi se pare că stă într-o poziție nefirească. Abia acum realizez că partea din față a vaporului e destul de înclinată. Din cauza cabinelor inundate, centrul de greutate s-a mutat spre botul vasului.

Oare merit încă un răsărit de soare?

Mă așez și eu pe jos, în spatele Recepției. Nimeni nu mai cere Dramamină, nimeni nu mai vrea să își verifice contul, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță. Aș vrea să plâng dar lacrimile mi-au înghețat. Îmi trec prin fața ochilor oameni, locuri, zâmbete, frânturi de amintiri…În doar câteva minute reușesc ce nu am reușit o viață întreagă. Trag linie și îmi închei socotelile cu viața. Nu am regrete. Am trăit intens. Am făcut alegeri bune. Oare mai merit încă un răsărit de soare?

47.-Apus-de-soare

Ce a urmat?

Orele au trecut încet. Garda de coastă ne-a recuperat abia dimineața la 6:00, deși apelul SOS fusese trimis seara la 23:40. La lumina zilei se vedeau și proporțiile dezastrului. Am fost chemată să particip la evacuarea pasagerilor VIP. În partea din față pompele scoteau apa din cabine. Era plin de cioburi și resturi de mobilier peste tot. În câteva minute urma să docăm în Charleston. Toți pasagerii vroiau să coboare. Le fusese de ajuns noaptea trecută. Au stat șase ore pe burtă, pe holurile vaporului, cu vestele de salvare pe ei neștiind ce urma să se întâmple.

Atunci am cunoscut doi bătrânei simpatici din New York, soț și soție de peste 40 de ani. Aceștia își rezervaseră un penthouse la etajul al 11-lea. Erau în pat și se uitau la televizor când ne-a lovit valul uriaș. A doua zi amândoi aveau trupurile acoperite de rănile provocate de cioburile care au sărit dintr-un perete din sticlă. Amândoi au fost coborâți de pe vapor pe targă. Eu am avut sarcina să îi conduc la terminal. Era dureros să îi văd zăcând așa unul lângă altul.

-Bine că am scăpat! zic eu. Nu trăiești în fiecare zi așa ceva!

Bătrânelul face un efort și râde .

– Domnișoară, noi am scăpat acum patru ani și din atacul terorist de la World Trade Center. Eram amândoi în turnul de sud. Ne iubește Dumnezeu, a mai spus el împăcat cu ceea ce se întâmplase.

Se caută vinovați

Imediat ce am docat în Charleston am fost asaltați de presă. Jurnaliștii vroiau să știe unde se grăbea căpitanul și de ce a plecat la drum fără să țină cont de avertizările meteo.

apprentice-2014_0511_nbcuxd_upfront2014_celebrityapprentice_keyartimagehoriz_v1_1920x1080_fl-1

Zvonul ca Norwegian Dawn trebuia să apară duminica dimineața în show-ul televizat “Ucenicul”, prezentat de Donald Trump, și că ăsta era motivul pentru care căpitanul ne-a târât pe toți în mijlocul furtunii, s-a răspândit rapid. Relatările din presă confirmau lucrul acesta și mai târziu a făcut-o și Donald Trump.

Aveți dovada aici:

 

18447734_10155470660062994_984460315_n

18424600_10155470318552994_1478039074_n

Cert este că n-am ajuns la timp ca să apărem în acel episod. S-a filmat altul, ceva mai târziu. Presa susține ca NCL a pierdut 1 milion de dolari din cauza întârzierii și încă un milion daunele plătite pasagerilor care au dat compania în judecată. În total 2 milioane de dolari. Ăsta a fost prețul pus pe capul nostru? Probabil că nu vom afla niciodată.

Cineva acolo sus mă iubește

Bună, sunt Lidia Bădilă și am 12 ani. Pe 16 aprilie 2005, m-am născut a doua oară. De atunci încoace viața mea are mai mult sens și asta pentru că mi-am câștigat pe merit fiecare răsărit de soare!

Din episodul următor: Ce m-a adus acasă?

Share this:

Am dat chiria pe un vas de croazieră!

Vi s-a întîmplat vreodată să simțiți nevoia să vă ciupiți ca să fiți siguri că ceea ce vi se întâmplă este aievea? Așa mi s-a întâmplat mie când am aterizat în New York.

Cum spun americanii: “Big city, big dreams”, adică într-un oraș mare și visele sunt mari. Trebuie să mergi acolo ca să înțelegi și nu spun asta cu condescendență, o spun pentru că chiar așa e!

New York-ul este fără îndoială unul dintre cele mai atractive și vibrante orașe ale lumii. Probabil că ai nevoie de o viață întreagă ca să-i descoperi toate secretele. Odată ajunsă în New York,  a fost imposibil să nu mă orbească strălucirea orașului și nu că aș fi eu așa ușor de impresionat dar e totuși centrul comercial, financiar și cultural al Americii!

Compania pentru care lucram m-a cazat la Radisson. Stăteam într-o cameră la etajul 22. Diferența de fus orar mă dăduse complet peste cap. Era două noaptea și eu stăteam lipită cu nasul de geam. Eram ca Alice în Țara Minunilor. Cred că atunci m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de New York. Într-un târziu am reușit să dorm vreo două ore. În dimineața următoare începea cu adevărat aventura vieții mele.

***

-Puneți bagajele pe bandă! Faceți dreapta pentru control corporal! Înapoi! Nu v-ați dezinfectat mâinile!

Primeam atâtea ordine deodată, încât eram de-a dreptul buimacă. Staff-ul responsabil de securitate, majoritatea filipinezi, încercau să ne grăbească. Vorbeau o engleză stricată și trebuia să le citesc pe buze ca să îmi dau seama ce vor să spună. Șeful lor era un ofițer englez, pe nume Boyle. S-a uitat la mine și mi-a spus într-o engleză curată, cu accent britanic:

-Ești nouă, nu-i așa?

-Da, răspund eu timid.

-Aaa, Canada! Mi-am dat seama după accent zice el.

-Nu, România. Europa de Est.

Trec mai departe și mă țin după ceilalți angajați, care păreau că știu exact unde trebuie să meargă. Ajung la Biroul de resurse umane, unde primesc cartela de acces în cabina mea și o legitimație de crew. Mi se spune să trec pe la spălătorie ca să ridic și două uniforme. N-aveam la dispoziție decât 30 de minute – să fac un duș, să mă schimb și eventual să mănânc ceva până îmi începeam programul de lucru în Recepție.

În toată agitația mi-am dat seama că nici nu știam cum arăta vaporul pe dinafară. De la docuri m-au dus direct în terminal și apoi la culoarul de acces pe vapor. M-am uitat în jur. Curățenie absolută, păreau holurile unui spital. În Crew Area, zona rezervată personalului, nu era însă nici pe departe luxul pe care îl văzusem în pliantele destinate pasagerilor.

Cabina mea era mică, de cel mult 15 mp. Avea strictul necesar – duș, toaletă, TV și un dulap dar m-am cam speriat când am vazut că trebuie să împart spațiul acela, și așa mic, cu încă trei colege.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta pentru că s-a dat alarma. Făcusem la Odessa pregătire pentru situații de urgență și știam că fiecărei situații îi corespunde un cod. O voce repeta întruna “Cod Oscar! Cod Oscar” Colegele mele de cameră aproape m-au luat pe sus. Mi-am luat butonul ce trebuia prins la cămașă și mi-am încheiat sacoul în timp ce urcam scările spre puntea superioară. Butonul îmi cam dădea însă bătăi de cap și mă chinuiam să îl potrivesc la primul nasture de la gât. Am urcat treptele cu privirea în piept, fără să mă uit în jur. Deodată în fața mea se deschide o ușă glisantă din sticlă. De unde alergasem pe holurile iluminate artificial și ușor anoste, în fața mea se deschidea acum o altă lume, de un lux orbitor.

Asta era noua mea casă?

Eu veneam din Sibiu, România. Stăteam cu chirie împreună cu soțul meu și n-aș spune că asta ne deranja foarte tare. Am luat-o ca pe o fază de tranziție, până ne luam ceva al nostru,  dar nu ne grăbeam nicăieri. Ceea ce se derula în fața ochilor mei, era mai mult decât visasem vreodată!

***

A trecut și exercițiul, mi-am cunoscut colegele din Recepție și pot spune că m-am acomodat relativ ușor cu procedurile, cu cele 54 de accente diferite ale limbii engleze, pentru că da, erau angajați din 54 de țări diferite. Noi eram aproape 1000 și mai erau 2200 de pasageri de peste tot din lume, în total peste 3000 de oameni.

Norwegian Dawn era o adevărată bijuterie. Fusese lansat la apă cu doi ani în urmă, în 2002 și era favoritul elitelor New York-ului. Fostul primar, Rudy Giuliani, urca frecvent pe vapor, de asemenea actualul președinte al Americii, Donald Trump, care filma în 2004 ” The Aprentice” (Ucenicul)  iar unele secvențe erau filmate chiar pe vapor. Vasul avea 6 restaurante, vreo 5 cluburi, teatru, cinema, teren de golf, de tenis, helipad, piscine și tot ce vă închipuiți și nu vă închipuiți.

grd5e51

În lunile următoare m-am simțit ca într-un carusel. Am cunoscut-o pe draga mea Ruth, care m-a facut asistenta ei și am început să prestez servicii de concierge – rezervări la teatru, la SPA și excursii cu VIP-urile care călătoreau în penthouse-uri și în Garden Villa.

10924819_10153101383687994_2076700139464149742_n

Era jobul de vis! Atunci am ajuns să îi cunosc personal și să lucrez la organizarea unor gay cruises (croaziere destinate cuplurilor gay) cu George Michael și cu Cindy Lauper. Apoi am cunoscut-o pe Kim Katrall (Samantha din “Sex and the City”) care era nașa vasului Norwegian Dawn și întocmea listele cu pasagerii VIP din fiecare croazieră. Duminica, imediat ce docam în New York, urca pe vas cu cutia de gogoși americane și cafea de la Starbucks. Era pur și simplu adorabilă!

De ce să mint? Nu era rău deloc! Puneam degetul pe hartă și bifam una după alta destinații precum insulele din Caraibe – St. Thomas, Antigua, Tortola, Dominica, Barbados, Costa Rica, Bahamas, Acapulco, Cozumel, Panama, Bermuda, Alaska, Cape Cod, Miami și multe, multe altele. Eram când în Atlantic, când în Pacific și nu mă mai săturam să descopăr locuri noi.

This slideshow requires JavaScript.

Mă bucuram ca un copil, de fiecare răsărit și de fiecare apus de soare. Timp de un an am trăit la maxim viața pe vas de croazieră. Am făcut parasailing, scuba diving, am zburat cu elicopterul pe un ghețar în Alaska, am fost în jungla dominicană, am traversat Canalul Panama și mai presus de toate am cunoscut oameni minunați care mi-au fost ca o familie.

Casnicia mea funcționa și de la distanță. Vorbeam cu soțul meu la telefon o dată la trei zile și ne scriam mailuri aproape zilnic. Plângeam de dor, râdeam, vorbeam jumătate în română, jumătate în engleză dar știam aproape mereu unde se află celălalt. La finalul celor doi ani, Florin adunase o plasă de vederi. Îi trimiteam câte una din fiecare loc în care ajungeam și în plus ne vedeam o dată la șase luni.

Mi-am dat seama că trebuia să trăiesc această experiență. Pe 16 aprilie 2005 mi-am văzut moartea cu ochii în mijlocul Atlanticului.  Dar vă povestesc asta în episodul următor.

Va urma…

Share this:

Cum am ajuns să trăiesc visul american

-Buna ziua! Lidia Bădilă?

-Da, răspund eu, însă doamna de la capătul firului a continuat, fără să mai aștepte răspunsul meu.

– V-am sunat ca să vă spun că ați fost selectată să lucrați ca recepționer pe unul dintre vasele de croazieră ale companiei NCL (Norwegian Cruise Lines). Trebuie să fiți în New York pentru îmbarcare pe data de 10 februarie dar până atunci va trebui să veniți la Brașov pentru analizele medicale, trebuie să mergeți la București pentru viză și la Odessa, în Ucraina, pentru cursul IMO. Vă rog să notați, vaporul pe care veți lucra se numește Norwegian Dawn și este unul dintre cele mai noi vapoare ale companiei. Dar probabil că știți deja asta. Aveți relații, nu?

Eu amuțisem de-a dreptul! Îi răspund sec:

-Nu doamnă, nu am relații și de fapt nu cred că mai vreau să plec!

M-a deranjat din start presupunerea doamnei de la firma de recrutare, că nu aveam cum să obțin un post atât de bun prin forțe proprii. De ce să spună asta? Nici măcar nu mă cunoștea și, în plus, pentru mine fusese doar o joacă. Am dat un pre-interviu la Brașov pentru că mă dusesem să o însoțesc pe o prietenă, al cărei soț lucra de ani buni pe vase de croazieră și urma să plece la el. În timp ce o așteptam, Maria, o secretară înaltă, cochetă și foarte vorbăreață m-a convins să depun un CV și o scrisoare de intenție, redactate pe loc cu ajutorul ei. Era convinsă că aș fi potrivită să lucrez în Front Office, un avantaj fiind experiența mea în jurnalism și comunicare. Am plecat de acolo fără să mă mai gândesc la asta, de fapt nu am intenționat nici o clipă să plec din țară, mai ales că mă măritasem de nici două luni.

La scurt timp am fost sunată să mă prezint la interviu. Prima și a doua oară am refuzat. A treia oară mi s-a spus că, dacă refuz din nou, mă vor scoate din baza lor de date pentru că alții abia așteaptă să fie sunați și, spre nenorocul lor, nu sunt selectați de angajator. Eu eram așadar norocoasă? Eram selectata pentru a treia oară în două luni. Până la urmă m-am dus, așa mai mult ca să văd despre ce este vorba.

Am dat interviul în limba engleză cu o comisie formată din trei persoane – un reprezentant al companiei, un specialist în resurse umane și un psiholog. Păreau mulțumiți de răspunsurile mele dar nu știam ce să cred. La sfârșit mi-au spus să aștept telefonul lor. Am plecat fără să îmi pese dacă răspunsul era afirmativ sau negativ. Pentru mine era o experiență. Îmi testam limitele. Vroiam să văd care este valoarea mea, profesional vorbind.

Mai mult decât atât, eram o proaspătă soție, îndrăgostită până peste cap. Îmi închipuiam că soțul meu nu poate trăi fără mine, că lumea și pământul se termină dacă vreodată vor fi între noi mai mult de 50 de kilometri. Eram atât de sigură că nu îmi va da drumul dacă vreodată voi dori să plec, și totuși, undeva în adâncul ființei mele simțeam nevoia să mă conving de asta. Vroiam să-mi spună că s-ar perpeli de dorul meu, că nu poate trăi fără mine, că vom face un copil, că vom construi o casă, știți voi, aspirații banale dar atât de normale într-un cuplu.

Acum aveam răspunsul! Puteam să refuz și să îmi iau gândul de la vasele de croazieră sau, puteam să mă mobilizez și, în mai puțin de o lună, să plec în America și să încep o călătorie inițiatică în jurul lumii. Totul depindea de ceea ce urma să spună soțul meu.

În seara aceea l-am așteptat cu nerăbdare să ajungă acasă, plină de mine și convinsă că mă va implora să nu plec, doar eram împreună de 7 ani. Căsătoriți eram abia de trei luni, dar vorba aia, știam ce am la ușă. Sau cel puțin așa credeam eu. Când a venit i-am dat vestea. A fost puțin surprins, m-a felicitat și m-a întrebat ce analize medicale trebuie să fac. I-am răspuns la toate întrebările puțin amorțită. Am încercat să mimez fericirea, dar asta nu îmi iese niciodată, așa că am acuzat o durere de cap și m-am dus să mă culc.

Am trăit cea mai lungă noapte din viața mea. Era 10 spre 11 ianuarie 2004. Sufletul meu era pustiu. Cred că am murit puțin în timp ce ascultam respirația regulată a soțului meu în ceafa mea. Atunci mi-am făcut un jurământ. Indiferent ce va fi, voi fi puternică. Eram prea mândră ca să renunț. Dacă relația noastră va trece și proba distanței atunci voi ști cu adevărat că mi-am gasit jumătatea. Mi-am spus că timpul le rezolvă pe toate.

Au urmat zile grele, cu drumuri la ambasadă, investigații medicale interminabile și un training infiorător de greu pe un vapor în Odessa. Mi-am tăiat părul lung și am ales o tunsoare băiețească. Am renunțat și la blond și am ales să revin la culoarea mea naturală. Compania care mă angajase s-a ocupat de tot – bilete de avion, rezervări la hotel, transfer, și viză. A venit și 9 februarie. Soțul meu, împreună cu un prieten m-au dus la Otopeni. Zburam cu Lufthansa până la Frankfurt și de acolo urma un zbor de 7 ore până la New York.

Recunosc, până în ultimul moment mi-am dorit să mă întoarcă din drum, să îmi spună că s-a răzgândit, că mă iubește și că nu m-ar lăsa pentru nimic în lume să plec. Eu aș fi vrut să spun atât de multe dar îmi era teamă că, dacă vorbesc, lacrimile pe care le înghițeam cu greu, se vor prelinge pe obraji și eu nu eram așa. Eu eram puternică și demnă și mândră. Doar de asta mă iubea, nu? M-am gândit să iau partea bună din tot ce urma să se întâmple. Urma să văd lumea, mă aștepta o experiență unică. Ce putea fi mai frumos?

Înainte să mă desprind din brațele lui mi-am ridicat privirea și m-am uitat în ochii lui albaștri. M-a privit direct în suflet. Am simțit că aude cumva vocea care țipa în capul meu: “Nu mă lăsa să plec!” Mi-a cuprins fața cu mâinile și mi-a spus cu blăndețe:

-Să ai grijă de tine! Și nu uita! Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.

Am simțit că va fi bine. Bărbatul iubit avea încredere în mine, trebuia să am și eu încredere în el.

10625037_10152763493192994_7221460054153510030_n

Am tras adânc aer în piept, încercând să îi memorez mirosul pielii. Mi-am luat geamantanul și, simțind încă gustul buzelor lui, m-am îndreptat spre punctul de control pașapoarte. Eram personaj în filmul propriei mele vieți. Făceam totul mecanic, era prima dată când luam viața în piept. Eram pe cont propriu. Oare ce avea să urmeze? Oare e un început sau un sfârșit? Oare m-a lăsat să plec pentru că nu mă iubește indeajuns sau pentru că mă iubește prea mult?

Înainte să trec de filtrul de securitate m-am mai uitat o data înapoi. Plângea.

Atunci am înțeles. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, lasă-l liber. Dacă se întoarce la tine, îți aparține, dacă nu, nu ți-a aparținut niciodată.

Va urma…

Cântecul perfect însoțește și astăzi gândul imperfect:

Share this:

Mi-e “Dor” să trăiesc liber!

Nu îmi place să recunosc, dar așa este. Uneori mi se întâmplă și mie să judec oamenii. Atunci când interacționez pentru prima dată cu cineva, îmi mai spun în sinea mea „Cât e de arogant!” sau “Cum a putut să facă asta? E un părinte inconștient!”. Am însă  marele noroc să fiu curioasă, întotdeauna vreau să văd ce se ascunde și după cortină pentru că satisfacția mea nu e să am dreptate cu scenariul meu, ci să văd toată piesa, să înțeleg omul dincolo de ceea ce pare a fi.

Dacă văd că am prejudecăți și am judecat un om după un comentariu pe Facebook, un articol sau o fotografie, de obicei îmi doresc să îl cunosc, iar când ne întâlnim las deoparte orice etichetă și îl privesc cu mintea deschisă. Uneori îmi dau seama că nu rezonăm deloc, că avem principii și valori diferite, așa că, ne strângem mâna și ne vedem în continuare de viață. Au fost însă și cazuri fericite, când s-a dovedit că m-am înșelat și am ajuns să leg prietenii cu oameni la care nici nu mă gândeam.

M-am întrebat de multe ori. Dacă astăzi ar fi ultima mea zi de viață ce regrete aș avea?

Îmi vin în minte, cuvintele lui Bilbo, din „Stăpânul inelelor”:

– “Este periculos Frodo să ieși pe ușă! Pășești pe drum iar dacă nu ești atent unde pășești nu poți să știi unde ai putea ajunge!”

Îmi amintesc că, în 2004, când mi-am anunțat familia că vreau să plec să lucrez pe vase de croazieră în America, au rămas toți cu gura căscată.

-Dacă se prabușește avionul, spunea mama. Dacă se scufundă vaporul?

-Da, dar dacă trec strada să merg la magazinul de peste drum și mă lovește o mașină?, le-am răspuns eu râzând. Atunci cum e?

Ce e siguranța? Eu personal cred că e doar un ideal, pentru că de fapt nu există siguranță. În cel mai bun caz poți avea un sentiment de liniște și de confort, când te știi la adăpost de pericol, dar nici atunci nu ai certitudinea că ești complet adăpostit!

Cineva spunea: “Nu lua viața prea în serios, oricum nu o să ieși viu din ea!”

În fiecare zi consumăm cel puțin jumătate din energie căutând siguranța și încercând să evităm problemele. Unii ar spune că e de fapt doar un act de lașitate, că fuga de pericole nu e cu nimic mai sigură decât expunerea la ceea ce ni se pare dificil.

Și pentru că vorbeam de regrete, cred că eu aș avea câteva. Uneori mi-am trăit viața așa cum au așteptat ceilalți de la mine. La naștere, părinții, apoi școala și întreaga societate, ne – au înmânat niște cutii în care ni s-a spus că trebuie să rămânem pentru siguranța noastră. Generație după generație, ne transmitem unii altora cutia în care să trăim. Totul de dragul siguranței, al conformismului social. Unii refuză cutia și aleg să trăiască liber, cu orice risc și la orice vârstă! Restul… fac ce li se spune.

Cum e să fii părintele unui copil campion, care vrea să trăiască doar la înălțime? Nu mă întrebați. Habar nu am? Eu am doi copii, de 9 și respectiv 5 ani, care acum fac tenis, dar care au mai practicat și alte sporturi precum fotbal, baschet sau înot, sporturi despre care ai spune că nu sunt deloc periculoase. Cu toate acestea pe terenul de fotbal sau de baschet au murit sportivi care aveau probleme de sanătate de care nici ei  și nici medicii nu știau, în bazinele de înot au avut loc accidente și au rămas copii paralizați sau au murit inecați.

Gândul meu e la doi copii care au murit în vârf de munte și au rămas acolo în zăpadă, până a doua zi, fără o lumânare la căpătâi și făra priveghi. Și apoi mă gândesc la părinții lor, care vor trăi cu vina de a-și fi susținut până la capăt copiii în aventura vieții lor.

dor-geta-popescu2-facebook

Dar, înainte să mă enervez pe cineva, să-l judec sau să-i dau un șut în fund, îndrăznesc să mă privesc pe mine!

Mi-e tare “Dor” să trăiesc liber!

Dumnezeu să le vegheze zborul lin spre cer!

Share this:

100 de aventuri cu același bărbat. Adevărul meu despre îndrăgosteală

Unii spun că dragostea nu poate să dureze mai mult de 7 ani. Alții spun că dragostea și îndrăgosteala nu au nici o legătură una cu alta. De altfel asta cred și eu. Cred că dragostea e o stare a inimii și nu are nici o legătură cu împrejurările în care se întâmplă și nici cu locul în care te afli, în timp ce îndrăgosteala e o stare a minții și depinde in mare măsură de împrejurări și de locul în care apare. Cred că ne naștem cu toții predispuși la îndrăgosteală, dacă se poate spune așa. După o încercare, sau mai multe, găsim persoana potrivită, cea care să ne dea acel sentiment de apartenență, de căldură, de siguranță dar, din când în când, tânjim după fluturii în stomac, după noi începuturi, după noi aventuri.

Vă mărturisesc că până la 38 de ani am fost îndrăgostită de șase ori, iar de cinci ori m-am îndrăgostit de același bărbat. Veți râde, veți spune poate că nu e posibil sau poate veți înțelege pentru că ați trăit și voi același sentiment. Vi s-a întâmplat să vă uitați la fotografii mai vechi de 20 de ani și să vă gândiți că nu mai semănați deloc? Ei bine, asta pentru că chiar nu mai semănați! În mod firesc, prin educație și prin experiențele pe care le trăim, ne schimbăm și trecem prin mai multe etape. În funcție de etapa prin care trecem și nevoile noastre afective sunt diferite. Ca să explic mai bine, la 18 ani ți se pare atractiv cel mai popular băiat din școală iar la 40 realizezi că interacțiunea cu un bărbat inteligent poate fi de-a dreptul orgasmică.

Eu și soțul meu suntem împreună de aproape 20 de ani. În fiecare an, pe 29 mai, ne întoarcem în locul în care ne-am cunoscut. De fiecare dată ne bucurăm de anii care au trecut peste noi și facem un bilanț al lucrurilor pe care le-am realizat împreună. Asta face bine relației, ne face să ne reamintim periodic faptul că fericirea nu e o destinație ci e o călătorie ce durează toată viața.

Și, ca să nu mă abat prea mult de la subiect, revin la Paris. Nu știu cum să vă explic exact. V-am zis că îndrăgosteala are clar legătură cu locul în care te afli. Ei bine…da! Odată ajunși la Paris, a fost ca și cum cineva ne-ar fi lovit pe amândoi cu o baghetă magică.

18034318_10155409827007994_2203569096945089387_n

Deodată existam doar noi doi. În sfârșit, după multă vreme ne vedeam și ne ascultam unul pe altul. Acasă, ori de câte ori începi o discuție, intervin copiii. Îți pierzi ideea de atâtea ori, că până la urmă te lași păgubaș. Cei care au copii, cu siguranță înțeleg ce spun.

Prima plimbare în jurul Turnului Eiffel a avut asupra noastră efectul unei prime sărutări, o sărutare cu miros de mosc și cu aromă de vanilie. Nu râdeți, fiecare cu preferințele lui!

În stomacul meu fluturii o luaseră razna. M-am uitat la bărbatul care mă ținea de mână și dintr-o dată l-am vazut cu ochii cu care îl priveam la 18 ani. Bărbatul de azi are câteva fire argintii la tâmple și s-a mai împlinit puțin dar nu pot să nu remarc siguranța cu care pășește, privirea pătrunzătoare de un albastru senin, fermitatea vocii lui când îmi spune “Te iubesc!” și sentimentul de siguranță pe care mi-l dă când mă ține de mână. Nu mai suntem la fel și cu toate acestea ne leagă aceeași dragoste care ne-a unit acum 20 de ani și care ne-a purtat împreună prin viață.

Fără îndoială m-am îndrăgostit! Din nou! De același bărbat! Ultima dată când mi s-a întîmplat asta am fost cucerită de blândețea și de emoția cu care își ținea în brațe fetița nou – născută. Dar vă povestesc altă dată despre asta.

Prima dată m-am îndrăgostit de băiatul popular, a doua oară de bărbatul cuceritor, a treia oară de bărbatul iertător și înțelegător, a patra oară de bărbatul tată. Acum nu stiu ce să spun. De fapt știu. Cred că m-am îndrăgostit de bărbatul care mă iubeste înapoi!

From Paris with love !

16508866_10155160155577994_6471831445323995543_n

Va urma…

 

 

Share this:

Paris, un voiaj cu dragoste și peripeții. Călăuzele

Spuneți după mine: french toast, french kiss, french romanians…Aceștia din urmă sunt peste tot în Paris și slavă Domnului că e așa! Încă din timpul zborului, aveam să aflăm cât de inimoși pot fi românii stabiliți în Franța și cum arată Parisul și Franța prin ochii lor.

Mai erau câteva minute până la aterizare. Pe geamul din stânga noastră era parcă pictat un apus de soare perfect. Portocaliul amestecat cu roz si cu un galben auriu ofereau un spectacol unic deasupra norilor. Soțul meu, fotograf și cameraman de meserie, se chinuia  discret să surprindă cadrul perfect, fără sa-i deranjeze însă pe pasagerii de pe cealaltă parte a avionului.

-Lasă aparatul, zic eu, privind spre fereastra unde se afla o doamnă cu pălărie ce avea un aer distins și care părea cufundată în lectură. Poate doamna e vreo personalitate și te confundă cu un paparazzi.

18033543_10155409844252994_8592879087777568540_n

Florin dă capul pe spate și râde cu poftă.

-Da, mă! Halal paparazzi!

Doamna cu pălărie își ridică ochii din carte și ne scrutează pe amândoi. Ne scanează timp de două scunde după care spune scurt în limba română:

-Dacă vreți, vă las în locul meu!

Am înghițit în sec. Prima impresie a fost aceea că e deranjată de obiectivul aparatului îndreptat spre ea dar aceasta continuă în timp ce un zâmbet larg i se așeza pe față:

-E un apus splendid! Sunteți fotograf, nu-i așa?

Ușor fâstâcit, Florin se recomandă și confirmă bănuielile doamnei cu pălărie, care se prezintă scurt: Ileana. Alaturi îi stătea soțul, Jean – Luc, un francez înalt, stilat și foarte manierat.

Mă prezint și eu. După ce Ileana ne spune că este reporter la o celebră revistă culturală din Paris și critic de artă, descoperim că avem multe în comun și începem să vorbim vrute și nevrute despre fotografie, jurnalism și chiar politică. Ne-a povestit mândră că este nepoata Doinei Cornea. N-am avut mult timp la dispoziție pentru că în scurt timp am aterizat pe aeroportul Beauvais.

La ieșirea din terminal, înainte să ajungem la punctul de control al pașapoartelor, s-a format o coadă destul de mare. În timp ce așteptam, îi întâlnim din nou pe Ileana și pe Jean – Luc. Ileana ne întreabă ce planuri avem pentru urmatoarele trei zile. Îi răspundem că nu avem nici unul și că intenționăm să vedem cele mai frumoase locuri din Paris.

Ileana ne povestește că locuieste în Montmartre, în nordul Parisului și ne propune să bem o cafea împreună dacă ajungem prin apropiere. Ne recomandă să vizităm Moulin Rouge și Basilica Sacre Coeur, cele mai importante obiective turistice din Montmartre. Cum spuneam, nu aveam nici un plan. Îi promitem că dacă ajungem în zonă îi dăm un telefon după care ne despărțim politicos și destul de călduros aș putea spune, cu promisiunea unei revederi.

În timp ce ne luam ramas – bun de la Ileana și de la soțul ei, înaintăm spre punctul de control, moment în care un bărbat ce se aflase tot timpul în fața noastră și care auzise discuția cu Ileana, ne întreabă tot în limba română:

-Unde trebuie să ajungeți în Paris?

-La Turnul Eiffel! răspundem amândoi într-un glas.

-Și cu ce mergeți până acolo? continuă străinul cu privire blândă care părea să aibă în jur de 28 – 30 de ani. E un drum de cel puțin o oră și jumătate, adaugă el.

Potrivit unor recomandări făcute de o bună prietenă, despre care o să vă povestesc în episoadele următoare, noi intenționam să luăm un autobuz și apoi un metrou care ne lăsa la Trocadero. Până să răspundem, românul cu ochi albaștri pătrunzători continuă:

-Vă întreb pentru că și eu merg în Paris și aș putea să vă iau cu mine. Vine un prieten și mă așteaptă cu mașina la aeroport.

Eu și soțul meu ne aruncăm o privire scurtă și ne gândim că am dat exact peste genul de om de care spunea prietena mea să ne ferim- oportunistul care abia așteaptă să profite de conaționalii săi care călătoresc pentru prima dată la Paris și, fie îi suprataxează pentru anumite servicii, fie le fură portofelele.

Mi-am pipăit geanta și, precaută din fire, mi-am verificat telefonul. La primul semn că am rețea am sunat-o pe prietena mea Ramona, cea care îmi dăduse toate informațiile privind traseul până la Paris.

-Nu vă urcați în mașina nimănui! mi-a spus aceasta panicată. Nu vreau să pățiți ceva! Mergeți mai bine cu autobuzul și cu metroul. E mai sigur așa!

Spre finalul convorbirii se apropie de mine românul care s-a recomandat George. Își comandase o cafea de la un automat din aeroport și aștepta să îi vină prietenul cu mașina.

-Mie nu mi se pare periculos, îi spun Ramonei în timp ce acesta se apropia. Intuiția îmi spune că nu e un infractor. Deși aceasta încă se opunea intenției noastre de a merge spre Paris cu George, am asigurat-o că, la primul semn că ceva e în neregulă, o sun și revenim la planul inițial. M-am interesat și cât ne-ar fi costat drumul cu mijloacele de transport în comun. Mi-a spus că maxim 40 – 50 de Euro pentru amândoi și i-am promis că nu dăm în nici un caz mai mult de atât.

Zis și făcut! În așteptarea mașinii am mai schimbat câteva politețuri cu George, timp în care temerile mi s-au mai risipit dar simțurile îmi erau toate în alerta! Îl întreb pe George cât ne costă drumul? Mi-a raspuns că habar nu are, că putem să îi dăm cât am fi dat pe transportul în comun. Nu știam ce să cred. E un om foarte bun sau doar o joacă bine?

În sfârșit George primește un telefon și ne spune că putem să mergem la mașină. Ne luăm bagajele, care nu erau foarte voluminoase deoarece aveam numai câte o geantă de mână și ieșim din aeroport.

În parcare o întâlnim din nou pe Ileana. Aceasta ne întâmpină vesela și chiar entuziasmată.

-Ce bine că vă întâlnesc! Credeam că ați plecat. Am vorbit cu Jean – Luc și ne-am hotărât să vă invităm mâine la cină, la noi acasă. Ne-ați plăcut și ne-ar face mare plăcere să vă avem oaspeți și să mai povestim!

Nu mai știam ce să credem! Prea erau amabili toți oamenii care ne ieșeau în cale iar noi auziserăm altceva despre românii de la Paris. Deoarece nici Ileana și nici soțul ei nu semănau deloc cu Frankenstein, am acceptat invitația fără să stăm prea mult pe gânduri. De data asta ne-am îmbrățișat și vizibil plăcut impresionați unii de alții am strigat aproape în cor:

-Pe mâine seară la ora 8:00!

George ne aștepta răbdător și ne-a indicat direcția spre mașină. După revederea și discuția veselă cu Ileana, brusc am devenit din nou încordată. Afară era întuneric și noi ne îndreptam spre o zonă slab iluminată din parcarea aeroportului. L-am strâns de mână pe Florin și mă așteptam la orice. Îmi zic în gând: “Ce-o fi, o fi dar eu simt că totul va fi bine!”

În fața noastră trage o dubiță cu 5 locuri. George se întinde și deschide ușa. Din mașină sare un bichon alb. George salută cățelul și deschide și ușa din spate.

-Surpriză! strigă o voce cristalină de femeie. Locurile din spate erau toate ocupate. Soția lui George, Corina, venise ca să-i facă o supriză soțului ei, împreună cu fetița lor în vârsta de 3 luni. Micuța dormea într-o scoică și mai era un singur loc liber.

Am răsuflat ușurată! A fost momentul în care toate temerile mi s-au risipit! Un tâlhar la drumul mare nu ar fi dat lovitura cu cățelul după el și cu fetița de trei luni pe bancheta din spate! Totuși, m-am gândit că trebuie să mergem la autobuz pentru că nu mai erau locuri. George nici nu a vrut să audă! L-a urcat pe prietenul lui împreună cu câinele, în spate de tot, unde se băga marfa, el a urcat la volan, Florin pe locul din dreapta șoferului iar eu m-am strecurat pe locul rămas liber lângă soția lui George.

Am pornit la drum. Soția lui George este o moldoveancă frumoasă cu ochi sclipitori și un chip angelic. Nu pare să aibă mai mult de 20 de ani. În câteva minute discuția se leagă firesc. Vorbim despre protestele din țară, despre viața românilor la Paris, despre salarii, prețuri. Pare că ne cunoaștem de o viață.

Nu mă înșelasem în privința lui George. E un moroșan tare fain din Ieud. Și-a făcut acolo o casă dar muncește de ani buni în Franța, unde este furnizor de echipamente medicale. Ne povestește că chiriile sunt scumpe în Paris și că românii sunt destul de reci unii cu alții. Își dorește să se întoarcă acasă dar nu știe când. Îmi promite că vor veni în vizită la Sibiu.

Printre altele îi povestesc și eu despre nerăbdarea de a vedea Turnul Eiffel. Spun asta cu pasiune în glas și cu puțină emoție. Nu mă întrebați de ce! George și Corina înțeleg. Așa se face ca George ne anunță că facem un mic ocol prin fața Turnului Eiffel și că, dacă vrem, putem să facem câteva poze.

16587073_10155153360637994_6058966213339159699_o Era mult mai mult decât sperasem! Turnul strălucea impunător chiar în fața noastră. Am închis ochii. Visul s-a împlinit iar George și Corina au fost călăuzele noastre spre împlinirea acestui vis! Cuvintele sunt prea puțin ca să exprim bucuria simțită în acel moment. Sper să citească aceste rânduri și să afle că s-au numărat printre cei care ne-au făcut mai frumoasă vizita la Paris!

După ce am staționat câteva minute la Trocadero, am admirat turnul și am făcut câteva poze, ne-am continuat drumul. În mai puțin de cinci minute, George a oprit la adresa unde trebuia să ajungem, un imobil cochet din inima Parisului. Ne-am luat rămas bun ca niște buni prieteni. Am întrebat cât ne costă călătoria. George a răspuns fără să stea pe gânduri:

-Nimic!

Nu imi venea să cred! Era deja prea mult! Îmi era rușine de tot ce gândisem despre el și îmi făceam procese de conștiință. Le-am mulțumit încă o dată vizibil încurcați și ne-am despărțit. Ne-am împrietenit ulterior pe Facebook.

17991160_10155409827322994_3941803543969861297_n

Ne aflam pe Rue d’Ouessant, trăiam visul parizian. Părea că cineva ne netezește calea peste tot pe unde treceam. Eram de doar două ore în Paris și ne făcuserăm deja prieteni, primiserăm o invitație la masă și ajunseserăm la destinație fără să plătim nimic. Asta să fie “la vie en rose”?

Și, ca să închei capitolul prietenilor noi de la Paris sau al călăuzelor cum le-am spus eu cu drag, în ziua următoare am luat cina în Montmartre, la Ileana și la Jean – Luc. Cum la francezi orice masă începe cu un pahar de vin, așa am început și noi. Câteva inghițituri au fost destul ca să se destindă atmosfera. Am petrecut o seară memorabilă! Ne aflam în Paris, în casa unui cuplu româno – francez, am vorbit engleză toată seara, pentru că era singura limbă pe care o vorbeam toți patru și am mâncat preparate cu specific tunisian. Un mix cultural perfect și original! Și, în plus, am râs fără oprire!

Ce locuri si mai ales ce oameni! Dacă mi-ar spune cineva ceva de rău despre românii din Paris le-aș spune fără să stau pe gânduri:

-Vă doresc să cunoașteți și voi cel puțin o Ileana, un George sau o Corina!

Au revoir, mes amis!

Mâine vă povestesc câteva întâmplări hazlii de la Paris pentru că, slavă Domnului, au fost destule!

Va urma…

This slideshow requires JavaScript.

Share this:

Paris, un voiaj cu dragoste și peripeții

9 februarie 2017. O zi de joi dar nu orice zi de joi. Sunt pe cale să îmi vad cu ochii visul de a merge la Paris. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc trebuie să mă întorc puțin în timp.

Era decembrie 2016, o zi obisnuită la birou. Îi dau soțului meu, care lucrează într-un birou vecin, semnalul că am facut cafeaua. Torn licoarea în cești și, printre câteva inghițituri, facem un bilanț al anului ce tocmai se încheie.

-A fost un an bun. Mi-am renovat biroul, am terminat toate proiectele, am câștigat destul cât să mergem în două concedii și am putut să facem și câteva investiții în lucruri de care aveam nevoie, zic eu mângâind telefonul nou si laptopul ce era deschis în fața mea.

– Așa e, mă aprobă îngândurat Florin. Dar e loc de și mai bine. În următoarele două minute îmi face lista scurtă cu cele mai importante cheltuieli din urmatoarele trei luni, în stilul caracteristic. Îl ascult până la un punct după care cad în visare. E prea devreme ca să îmi fac griji pentru ziua de mâine, darămite pentru următoarele trei luni. Oricum își face el griji pentru amândoi, pardon, pentru toti patru. El e capul limpede și contabilul familiei.

Când face o pauză, nu mă pot abține și pun sare pe rană.

-Am un singur regret! Ce fain era dacă reușeam să mergem anul ăsta și la Paris! Mă așteptam să sară de pe scaun, să îmi reproșeze faptul că sunt inconștientă. Oricum era doar așa, ca să am motiv să il pup și să îl împac. Dar trebuie să recunosc că și dorința de a merge în doi la Paris era la fel de puternică precum dorința matinală de a-l tachina puțin.

Spre mirarea mea am surprins o privire ghidușă și un zâmbet în colțul gurii. Câteva ore mai târziu primesc de la el un mesaj pe WattsApp. Deschid și rămân cu gura căscată. Erau două bilete de avion pe numele noastre spre Paris, însoțite de mesajul: “Ca să vezi că ți-ai atins toate obiectivele pe 2016. Te iubesc! ” Mai aveam puțin și cădeam din picioare. Și nu e ca și cum nu aș mai fi plecat de acasă. Am lucrat doi ani pe vase de croazieră și am văzut cele mai frumoase locuri din lume și în plus am tot călatorit prin Europa și până să se nască copiii și după aceea. Dar Parisul…Parisul exercită pentru mine o atracție aparte. Este expresia romantismului absolut, apogeul oricarei povești de iubire…înțelegeți voi, dorințe de femeie îndragostită de douăzeci de ani de același bărbat.

Două luni au zburat. A venit și ziua mult așteptată! Și, cum totul are un preț, în dimineața plecării tot ce rămăsese neterminat a dat navală peste noi. Am plecat la aeroport cu întârziere de o oră. Dacă nimeream într-un ambuteiaj sau era aglomerat, aveam șanse mari să pierdem avionul. Nu a fost așa. Am ajuns exact la fix. Am facut check-in, am urcat în avion și dupa noi au închis ușa. Ce să mai! Ne era scris să ne întâmplăm și la Paris! Ce s-a petrecut în următoarele 4 zile mi-a depășit orice imaginație! Daaar… vă mai povestesc și mâine.

În seara asta adorm cu versurile unui cântec celebru pe buze: “Aux Champs – Elysees…”

Prefer să rămân cu Champs Elysees în minte, fix așa, cum l-am găsit noi în februarie, nu împânzit de polițiști și stropit cu sânge. Dumnezeu să aiba grijă de noi toți!

Va urma…   #imperfecta #Parismonamour

Share this: