Spovedania unei femei imperfecte

“-De ce scrii?”

Asta mă întreba acum o lună Liviana Tane, o bună prietenă, venită la Sibiu pentru câteva ateliere de scriere creativă. M-a invitat la unul dintre atelierele ei și m-am dus fără sa stau pe gânduri. Acolo am primit o provocare. Să scriu ceva. Orice.

Am început să scriu despre escapada pe care tocmai o făcusem la Paris împreună cu soțul meu. Am scris la atelier și am continuat să scriu și acasă. Nu mă mai puteam opri. Atunci mi-am dat seama ca scrisul mă face să mă simt bine, mă eliberează într-un fel în care nu aș fi crezut vreodată. M-am gândit că subiectul va fi interesant pentru o mână de oameni şi că, probabil, vor fi puțini cei care vor fi interesați să citească ce scriu eu. Cu toate acestea am continuat să aștern pe hârtie amintiri și gânduri imperfecte și am pus istorioarele pe care le scriam pe un blog.

Pentru mine, scrisul este ca o confesiune făcută mie, mă descopăr cu fiecare rând scris și îmi aștern pe hârtie gânduri și trăiri, care astfel nu mai sunt efemere. Scriu pentru că am nevoie de o spovedanie, pentru că înțeleg de două ori mai bine orice gând pe care îl las pe hârtie.

Și apoi, sunt lucruri pe care vreau să le spun şi am nevoie de un loc în care să o pot face. Scriu pe blog din nevoia de a mă exprima și deocamdată o fac pentru că subiectul e important pentru mine. E felul meu de a clădi ceva al meu și de a pune acel ceva în lumea în care trăim. Și, în plus, am constatat că nicicând nu sunt mai mult “eu” ca atunci când scriu.

Nu în ultimul rând, scriu pentru a mă cunoaşte mai bine. Prin scris am deschis o fereastră către propria fiinţă. Scrisul e bun pentru că duce la conștientizarea gândurilor și îmbunătățește starea de spirit. O povestioară scurtă e exact ce-mi trebuie ca să simt că m-am descărcat.

Băiatul meu de 9 ani m-a întrebat la un moment dat:

-Mami, tu ești scriitoare?

Prietena mea, Liviana, i-a răspuns:

-Da!

Copilul a continuat, ușor contrariat:

-Păi, dacă ești scriitoare eu de ce nu te-am citit?

De fapt nici nu trebuie să fii scriitor pentru a te apuca de scris. Trebuie numai să îți așterni gândurile pe o hârtie, așa cum artiștii își fac mai întâi schițe. Cine știe, poate într-o zi aceste idei vor da naștere unui roman.

Îmi doresc ca într-o zi să fiu unul dintre scriitorii care, odată ce le deschizi cartea, te introduc în Universul lor, în viata lor, și te fac să îți pară rău că îi părăsești în momentul în care întorci coperta din spate. Până atunci voi continua să scriu aici, compulsiv și terapeutic.
Pentru cei care încă nu mă cunosc, mă prezint acum:
-Bună, sunt Lidia Bădilă și nu sunt perfectă!
Share this:

Cum se naște o mamă?

Uite o întrebare care mă macină de ceva vreme și am tot încercat să îi găsesc răspunsul. Pare simplu? De fapt nu e deloc așa! Care sunt motivele care ar trebui să stea la baza deciziei de a avea un copil? mame-copii-mama-getty Ca să am un răspuns cât mai clar, am întrebat mai multe femei de ce au ales să devină mame. Iată ce răspunsuri am primit! Corina G., 21 ani: “Pur și simplu s-a întâmplat! Nu a fost o sarcină planificată. Tatăl m-a părăsit înainte să se nască copilul.” Mihaela N., 35 ani: “Copilul m-a făcut să mă simt cu adevărat femeie. Nici o femeie nu se simte împlinită până nu are un copil!” Ioana P., 27 ani: “La doi ani de la căsătorie, toată lumea ne întreba: <Când faceți un copil?> Așa că… am făcut!” Crina S.: 31 ani: “Am făcut un băiat care să ne ducă numele mai departe. Dacă nu ai urmași, nu ai nimic!” Delia M., 23 ani: “Dacă nu făceam eu un copil cu soțul meu, cu siguranță făcea alta. (râde) Își dorea foarte tare un urmaș.” Maria F., 28 ani: “L-am făcut ca să nu fiu singură la bătrânețe, să aibă cine să îmi aducă un pahar cu apă.” Nely B., 29 ani: “Copilul mi-a dat un scop în viață. El e cea mai mare realizare a mea!” Ați mai auzit asta? Și eu mă laud cu faptul că, cei doi copii ai mei de 9 și 5 ani sunt cea mai mare ispravă a mea. Cea mai mare, dar NU singura! Prin comparație cu bucuria de a da viață, toate celelalte reușite din viața mea pălesc! Dar de aici până la a face din copiii mei un scop în viață, e cale lungă! Greșesc undeva? Păi, să vedem! Câte feluri de mame există, în funcție de motivul care a stat la baza maternității? Eu am identificat 8:

  1. Mama – turturică este mama care se alege cu un copil dintr-o relație pasageră și nu se îndură să facă întrerupere de sarcină. De cele mai multe ori, mama – turturică va naște și apoi își va lăsa copilul în grija bunicilor ca să își continue viața lipsită de griji.
  2. Mama – flamingo face un copil pentru a se simți cu adevărat femeie. Îi place să strălucească și să fie admirată de cei din jurul ei iar copilul e singurul accesoriu care îi mai lipsește.
  3. Mama – peruș este acea femeie care dă naștere unui copil ca să nu piardă prim – planul. Familia și prietenii o constrâng să devină mamă, și,  deși ea nu își dorește cu adevărat asta, îl face, doar ca să aibă în continuare parte de atenția și de grija celor din jur.
  4. Mama – acvilă simte că este pe cale de dispariție și vrea să se asigure că neamul ei cu sânge nobil va dăinui în nemurire. Ea e femeia care contribuie la creșterea natalității și care se asigură că va crește copii “pur-sânge” care să-i ducă numele mai departe.
  5. Mama – lebădă face un copil pentru că poate! Ea înțelege că masculului care îi stă alături i-a venit vremea să devină tată, așa că maternitatea e și ea o consecință a împerecherii.
  6. Mama – cucuvea nu vrea să rămână singură la bătrânețe, așa că, face un copil care să îi țină de urât!
  7. Mama – păun este acea femeie care face din copilul său un scop în viață. Ea este cea care insistă ca acesta să facă de toate, de la tenis și karate până la pian și pictură. În plus, insistă să aibă rezultate excelente la scoală și să fie obligatoriu peste ceilalți în absolut orice.
  8. Și mai este mama – barză, e cea care își privește copiii ca fiind entități individuale și îi susține în a-și câștiga propria independență. Nu este perfectă, însă își asumă foarte bine rolul de mamă și este foarte implicată în acest rol. 

indemnizatie-mame Copiii nu trebuie să ne satisfacă orgoliile, nu trebuie să ne dea un scop în viață și nici nu sunt obligați să ne facă bătrânețea mai ușoară. De aceea eu cred că singurul motiv adevărat care ar trebui să ducă la nașterea unui copil ar trebui să fie iubirea. Atât! Nimic altceva! Și țineți minte! Copiii născuți din iubire, nasc mame fericite!  Tu ce fel de mamă ești?

Share this:

Gata, coborâm ancora! Unde se pune virgula în iubire?

Cererea în căsătorie

-Draga mea, lasă-mă să îți încălzesc mâinile. Sunt atât de reci!

Am tresărit. Deși auzeam aceste cuvinte rostite în limba engleză, mi-am adus aminte că cineva mi le spusese și mie, cu ani în urmă, pe același ton și cu aceeași căldură în voce. Îi priveam cu ușoară invidie pe cei doi îndragostiți australieni, în timp ce coboram dintr-un elicopter care ne aducea înapoi la Juneau, capitala statului american Alaska. Cei doi erau pasageri VIP pe ultimul vas de croazieră pe care am lucrat, Norwegian Spirit. În acea zi i-am însoțit într-o excursie care presupunea un zbor de agrement deasupra Pacificului, cu aterizare pe unul dintre ghețari.

A fost o călătorie de vis, cu toate ingredientele de care are nevoie un cuplu de îndrăgostiți – peisaje unice care îți tăiau respirația, aventură, adrenalină și bineînțeles șampanie. Louie, căci așa se numea bărbatul, tocmai o ceruse în căsătorie pe aleasa inimii lui, Joyce, în mijlocul Pacificului, la -20 de grade Celsius. La aterizarea pe ghețar, s-a așezat în genunchi în fața ei și i-a cerut mâna. Tânăra a acceptat cu ochii în lacrimi.

Cerere-In-Casatorie-Distrusa-De-Un-Val-Maricel

Mă răscolesc amintirile

În timp ce coboram din elicopter și mă îndreptam spre docuri, gândurile mi-au zburat departe, acasă, la soțul meu. Îmi răsunau în minte cuvintele rostite de Louie și îmi aminteam cum, în urmă cu 9 ani, așa m-a abordat Florin într-o zi ploioasă de mai. Mi-a atins în treacăt mâinile inghețate si mi-a cerut să îi dau voie să mă încălzeasca. L-am lăsat. Restul… e istorie.

În acea după-amiază de februarie amintirile erau aproape dureroase. Simțeam o înțepătură în piept. Mă copleșise dorul și după câteva ore petrecute cu Louie și Joyce, tânjeam după îmbrățișarea soțului meu aflat pe cealaltă parte a globului. Îmi doream cu ardoare să îmi așez capul la pieptul lui și să caut mângâiere dar, ne despărțea un ocean și încă două luni de contract pe vapor.

wpid-i_miss_you

Eu pe un țărm, el pe altul

Îl sunasem cu trei zile în urmă, înainte să plec din San Francisco. Am vorbit vreo 30 de minute și la un moment dat convorbirea s-a întrerupt. Mai aveam să-i spun multe lucruri, am simțit că și el vroia să-mi spună ceva. Trecuseră patru luni de la ultimul concediu acasă și erau deja doi ani de când trăiam pe apă. Despărțirile erau din ce în ce mai grele și nopțile tot mai lungi.

Bucuria de a descoperi locuri noi scădea tot mai mult pe zi ce trecea iar insulele exotice pe care le vizitam începuseră toate să mi se pară la fel. Mă mai bucuram doar de apusurile de soare. Stăteam pe puntea vaporului și îmi imaginam că soarele care apune la mine se duce ca să răsară acasă, la geamul lui. Asta mă făcea să îl simt aproape și într-un fel să mă sincronizez imaginar cu el.

Hai, vino mai aproape! 

În acea după-amiază m-am despărțit de Louie și de Joyce și mă îndreptam spre cabina mea. Gândurile încă nu-mi dădeau pace. Mă neliniștea faptul că nu reușiserăm să terminăm discuția telefonică. Mai aveam vreo 2 dolari pe cartela de Internet dar plănuiam să fac cumva să îmi ajungă până ne întorceam în San Francisco. Nu știam ce să fac. Mă costa vreo 50 de cenți numai ca să intru și să deschid mailul iar ca să și citesc sau să răspund, cheltuiam,  un dolar de pe cartelă. În 2006 încă nu eram în era Internetului și era scump să accesezi mailul pe vapor, prin satelit.

Până la urmă nu am rezistat. Mă gândeam că, chiar dacă rămân fără Internet până la finalul croazierei, adică peste trei zile, măcar văd dacă am vești de la Florin, iar asta mă va liniști. M-am instalat în fața calculatorului, am intrat pe mail și am văzut că am un mesaj. Încercam să mă grăbesc, ca să mă taxeze cât mai puțin de pe cartelă, dar netul avea două viteze: încet și foarte încet. De fiecare dată mă bucuram când îmi trimitea mesaje lungi și îmi povestea tot ce se întâmpla acasă. Și de data asta speram să deschid un mail kilometric, așa cum îmi plăcea dar, în fața ochilor mi s-a deschis o filă aproape goală pe care scria doar atât:

“Te vreau lângă mine!”

Mailul avea și atașament. Era o piesă. Spre norocul meu mă așezasem la un calculator cu boxe. Nu știam cântecul. Era “Vino mai aproape”, de la Bere Gratis.

Versurile sunau cam așa: “Hai, hai, vino mai aproape/ Hai, hai, oceanul ne desparte/ Tu pe un țărm, eu pe altul/ La mijloc ne leagă cerul albastru…/Într-o zi ne vom întâlni/ Tot ce-am pierdut vom povesti… odată.”

Decizia

Cântecul mi-a mers direct la suflet. Nu mi-a trebuit mult. Am luat decizia în două secunde. Gata, e timpul să cobor ancora! M-am dus direct la Front Office manager și mi-am dat demisia. I-am spus că am o urgență acasă și am cerut să plec cu două luni înainte de încheierea contractului. Asta însemna că trebuie să ma întorc pe cheltuiala mea în România. Am cerut permisiunea să dau un telefon acasă din Recepție. Era destul de greu să primești aprobare să suni prin satelit. Totuși am primit-o. În România era ora 2:00 dimineața. L-am trezit pe Florin din somn și i-am spus doar atât:

– Mă întorc acasă!

Două săptămâni mai târziu mă aflam pe aeroportul din Miami și mă îmbarcam într-un avion cu destinația România. Aventura americană se încheia aici!

Nu am pus punct. Doar o virgulă.

Era 8 martie 2006. Mă mai despărțea doar o noapte de bărbatul iubit, o noapte cu frământări, cu multe planuri de viitor. Mă uitam pe geamul avionului și retrăiam ziua în care m-a condus la aeroport pe 10 februarie 2004. Îmi aminteam ce mi-a spus atunci: “Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.”

Avea dreptate. Nu aveam regrete dar…cum pui virgula în iubire? Știam că, pentru noi, “mă întorc la tine” valorează mai mult decât “vin la tine”, că,  “te vreau lângă mine” cântărește mai greu decât “vreau sa îmi petrec noaptea cu tine”.

Mi-am spus că viața nu are cum să fie altfel decât minunată lângă bărbatul care m-a dezbrăcat mai mult decât de haine. M-a dezbrăcat de orgolii, de tristețe și a știut să-mi alunge temerile.

Pentru mine, acasă nu mai era demult un loc. Era acel bărbat cu ochi albaștri care omoară toți balaurii din viața mea!

16684081_10155156453202994_8955212963241645593_n

Va urma…

Share this:

Am dat chiria pe un vas de croazieră!

Vi s-a întîmplat vreodată să simțiți nevoia să vă ciupiți ca să fiți siguri că ceea ce vi se întâmplă este aievea? Așa mi s-a întâmplat mie când am aterizat în New York.

Cum spun americanii: “Big city, big dreams”, adică într-un oraș mare și visele sunt mari. Trebuie să mergi acolo ca să înțelegi și nu spun asta cu condescendență, o spun pentru că chiar așa e!

New York-ul este fără îndoială unul dintre cele mai atractive și vibrante orașe ale lumii. Probabil că ai nevoie de o viață întreagă ca să-i descoperi toate secretele. Odată ajunsă în New York,  a fost imposibil să nu mă orbească strălucirea orașului și nu că aș fi eu așa ușor de impresionat dar e totuși centrul comercial, financiar și cultural al Americii!

Compania pentru care lucram m-a cazat la Radisson. Stăteam într-o cameră la etajul 22. Diferența de fus orar mă dăduse complet peste cap. Era două noaptea și eu stăteam lipită cu nasul de geam. Eram ca Alice în Țara Minunilor. Cred că atunci m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de New York. Într-un târziu am reușit să dorm vreo două ore. În dimineața următoare începea cu adevărat aventura vieții mele.

***

-Puneți bagajele pe bandă! Faceți dreapta pentru control corporal! Înapoi! Nu v-ați dezinfectat mâinile!

Primeam atâtea ordine deodată, încât eram de-a dreptul buimacă. Staff-ul responsabil de securitate, majoritatea filipinezi, încercau să ne grăbească. Vorbeau o engleză stricată și trebuia să le citesc pe buze ca să îmi dau seama ce vor să spună. Șeful lor era un ofițer englez, pe nume Boyle. S-a uitat la mine și mi-a spus într-o engleză curată, cu accent britanic:

-Ești nouă, nu-i așa?

-Da, răspund eu timid.

-Aaa, Canada! Mi-am dat seama după accent zice el.

-Nu, România. Europa de Est.

Trec mai departe și mă țin după ceilalți angajați, care păreau că știu exact unde trebuie să meargă. Ajung la Biroul de resurse umane, unde primesc cartela de acces în cabina mea și o legitimație de crew. Mi se spune să trec pe la spălătorie ca să ridic și două uniforme. N-aveam la dispoziție decât 30 de minute – să fac un duș, să mă schimb și eventual să mănânc ceva până îmi începeam programul de lucru în Recepție.

În toată agitația mi-am dat seama că nici nu știam cum arăta vaporul pe dinafară. De la docuri m-au dus direct în terminal și apoi la culoarul de acces pe vapor. M-am uitat în jur. Curățenie absolută, păreau holurile unui spital. În Crew Area, zona rezervată personalului, nu era însă nici pe departe luxul pe care îl văzusem în pliantele destinate pasagerilor.

Cabina mea era mică, de cel mult 15 mp. Avea strictul necesar – duș, toaletă, TV și un dulap dar m-am cam speriat când am vazut că trebuie să împart spațiul acela, și așa mic, cu încă trei colege.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta pentru că s-a dat alarma. Făcusem la Odessa pregătire pentru situații de urgență și știam că fiecărei situații îi corespunde un cod. O voce repeta întruna “Cod Oscar! Cod Oscar” Colegele mele de cameră aproape m-au luat pe sus. Mi-am luat butonul ce trebuia prins la cămașă și mi-am încheiat sacoul în timp ce urcam scările spre puntea superioară. Butonul îmi cam dădea însă bătăi de cap și mă chinuiam să îl potrivesc la primul nasture de la gât. Am urcat treptele cu privirea în piept, fără să mă uit în jur. Deodată în fața mea se deschide o ușă glisantă din sticlă. De unde alergasem pe holurile iluminate artificial și ușor anoste, în fața mea se deschidea acum o altă lume, de un lux orbitor.

Asta era noua mea casă?

Eu veneam din Sibiu, România. Stăteam cu chirie împreună cu soțul meu și n-aș spune că asta ne deranja foarte tare. Am luat-o ca pe o fază de tranziție, până ne luam ceva al nostru,  dar nu ne grăbeam nicăieri. Ceea ce se derula în fața ochilor mei, era mai mult decât visasem vreodată!

***

A trecut și exercițiul, mi-am cunoscut colegele din Recepție și pot spune că m-am acomodat relativ ușor cu procedurile, cu cele 54 de accente diferite ale limbii engleze, pentru că da, erau angajați din 54 de țări diferite. Noi eram aproape 1000 și mai erau 2200 de pasageri de peste tot din lume, în total peste 3000 de oameni.

Norwegian Dawn era o adevărată bijuterie. Fusese lansat la apă cu doi ani în urmă, în 2002 și era favoritul elitelor New York-ului. Fostul primar, Rudy Giuliani, urca frecvent pe vapor, de asemenea actualul președinte al Americii, Donald Trump, care filma în 2004 ” The Aprentice” (Ucenicul)  iar unele secvențe erau filmate chiar pe vapor. Vasul avea 6 restaurante, vreo 5 cluburi, teatru, cinema, teren de golf, de tenis, helipad, piscine și tot ce vă închipuiți și nu vă închipuiți.

grd5e51

În lunile următoare m-am simțit ca într-un carusel. Am cunoscut-o pe draga mea Ruth, care m-a facut asistenta ei și am început să prestez servicii de concierge – rezervări la teatru, la SPA și excursii cu VIP-urile care călătoreau în penthouse-uri și în Garden Villa.

10924819_10153101383687994_2076700139464149742_n

Era jobul de vis! Atunci am ajuns să îi cunosc personal și să lucrez la organizarea unor gay cruises (croaziere destinate cuplurilor gay) cu George Michael și cu Cindy Lauper. Apoi am cunoscut-o pe Kim Katrall (Samantha din “Sex and the City”) care era nașa vasului Norwegian Dawn și întocmea listele cu pasagerii VIP din fiecare croazieră. Duminica, imediat ce docam în New York, urca pe vas cu cutia de gogoși americane și cafea de la Starbucks. Era pur și simplu adorabilă!

De ce să mint? Nu era rău deloc! Puneam degetul pe hartă și bifam una după alta destinații precum insulele din Caraibe – St. Thomas, Antigua, Tortola, Dominica, Barbados, Costa Rica, Bahamas, Acapulco, Cozumel, Panama, Bermuda, Alaska, Cape Cod, Miami și multe, multe altele. Eram când în Atlantic, când în Pacific și nu mă mai săturam să descopăr locuri noi.

This slideshow requires JavaScript.

Mă bucuram ca un copil, de fiecare răsărit și de fiecare apus de soare. Timp de un an am trăit la maxim viața pe vas de croazieră. Am făcut parasailing, scuba diving, am zburat cu elicopterul pe un ghețar în Alaska, am fost în jungla dominicană, am traversat Canalul Panama și mai presus de toate am cunoscut oameni minunați care mi-au fost ca o familie.

Casnicia mea funcționa și de la distanță. Vorbeam cu soțul meu la telefon o dată la trei zile și ne scriam mailuri aproape zilnic. Plângeam de dor, râdeam, vorbeam jumătate în română, jumătate în engleză dar știam aproape mereu unde se află celălalt. La finalul celor doi ani, Florin adunase o plasă de vederi. Îi trimiteam câte una din fiecare loc în care ajungeam și în plus ne vedeam o dată la șase luni.

Mi-am dat seama că trebuia să trăiesc această experiență. Pe 16 aprilie 2005 mi-am văzut moartea cu ochii în mijlocul Atlanticului.  Dar vă povestesc asta în episodul următor.

Va urma…

Share this:

Promit pe degețelul mic!

-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

notiune_timp_copil

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Broken_Promises_by_HerrFous-670x300

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!

Share this:

Mi-e “Dor” să trăiesc liber!

Nu îmi place să recunosc, dar așa este. Uneori mi se întâmplă și mie să judec oamenii. Atunci când interacționez pentru prima dată cu cineva, îmi mai spun în sinea mea „Cât e de arogant!” sau “Cum a putut să facă asta? E un părinte inconștient!”. Am însă  marele noroc să fiu curioasă, întotdeauna vreau să văd ce se ascunde și după cortină pentru că satisfacția mea nu e să am dreptate cu scenariul meu, ci să văd toată piesa, să înțeleg omul dincolo de ceea ce pare a fi.

Dacă văd că am prejudecăți și am judecat un om după un comentariu pe Facebook, un articol sau o fotografie, de obicei îmi doresc să îl cunosc, iar când ne întâlnim las deoparte orice etichetă și îl privesc cu mintea deschisă. Uneori îmi dau seama că nu rezonăm deloc, că avem principii și valori diferite, așa că, ne strângem mâna și ne vedem în continuare de viață. Au fost însă și cazuri fericite, când s-a dovedit că m-am înșelat și am ajuns să leg prietenii cu oameni la care nici nu mă gândeam.

M-am întrebat de multe ori. Dacă astăzi ar fi ultima mea zi de viață ce regrete aș avea?

Îmi vin în minte, cuvintele lui Bilbo, din „Stăpânul inelelor”:

– “Este periculos Frodo să ieși pe ușă! Pășești pe drum iar dacă nu ești atent unde pășești nu poți să știi unde ai putea ajunge!”

Îmi amintesc că, în 2004, când mi-am anunțat familia că vreau să plec să lucrez pe vase de croazieră în America, au rămas toți cu gura căscată.

-Dacă se prabușește avionul, spunea mama. Dacă se scufundă vaporul?

-Da, dar dacă trec strada să merg la magazinul de peste drum și mă lovește o mașină?, le-am răspuns eu râzând. Atunci cum e?

Ce e siguranța? Eu personal cred că e doar un ideal, pentru că de fapt nu există siguranță. În cel mai bun caz poți avea un sentiment de liniște și de confort, când te știi la adăpost de pericol, dar nici atunci nu ai certitudinea că ești complet adăpostit!

Cineva spunea: “Nu lua viața prea în serios, oricum nu o să ieși viu din ea!”

În fiecare zi consumăm cel puțin jumătate din energie căutând siguranța și încercând să evităm problemele. Unii ar spune că e de fapt doar un act de lașitate, că fuga de pericole nu e cu nimic mai sigură decât expunerea la ceea ce ni se pare dificil.

Și pentru că vorbeam de regrete, cred că eu aș avea câteva. Uneori mi-am trăit viața așa cum au așteptat ceilalți de la mine. La naștere, părinții, apoi școala și întreaga societate, ne – au înmânat niște cutii în care ni s-a spus că trebuie să rămânem pentru siguranța noastră. Generație după generație, ne transmitem unii altora cutia în care să trăim. Totul de dragul siguranței, al conformismului social. Unii refuză cutia și aleg să trăiască liber, cu orice risc și la orice vârstă! Restul… fac ce li se spune.

Cum e să fii părintele unui copil campion, care vrea să trăiască doar la înălțime? Nu mă întrebați. Habar nu am? Eu am doi copii, de 9 și respectiv 5 ani, care acum fac tenis, dar care au mai practicat și alte sporturi precum fotbal, baschet sau înot, sporturi despre care ai spune că nu sunt deloc periculoase. Cu toate acestea pe terenul de fotbal sau de baschet au murit sportivi care aveau probleme de sanătate de care nici ei  și nici medicii nu știau, în bazinele de înot au avut loc accidente și au rămas copii paralizați sau au murit inecați.

Gândul meu e la doi copii care au murit în vârf de munte și au rămas acolo în zăpadă, până a doua zi, fără o lumânare la căpătâi și făra priveghi. Și apoi mă gândesc la părinții lor, care vor trăi cu vina de a-și fi susținut până la capăt copiii în aventura vieții lor.

dor-geta-popescu2-facebook

Dar, înainte să mă enervez pe cineva, să-l judec sau să-i dau un șut în fund, îndrăznesc să mă privesc pe mine!

Mi-e tare “Dor” să trăiesc liber!

Dumnezeu să le vegheze zborul lin spre cer!

Share this: