“-De ce scrii?”
Asta mă întreba acum o lună Liviana Tane, o bună prietenă, venită la Sibiu pentru câteva ateliere de scriere creativă. M-a invitat la unul dintre atelierele ei și m-am dus fără sa stau pe gânduri. Acolo am primit o provocare. Să scriu ceva. Orice.
Am început să scriu despre escapada pe care tocmai o făcusem la Paris împreună cu soțul meu. Am scris la atelier și am continuat să scriu și acasă. Nu mă mai puteam opri. Atunci mi-am dat seama ca scrisul mă face să mă simt bine, mă eliberează într-un fel în care nu aș fi crezut vreodată. M-am gândit că subiectul va fi interesant pentru o mână de oameni şi că, probabil, vor fi puțini cei care vor fi interesați să citească ce scriu eu. Cu toate acestea am continuat să aștern pe hârtie amintiri și gânduri imperfecte și am pus istorioarele pe care le scriam pe un blog.
Pentru mine, scrisul este ca o confesiune făcută mie, mă descopăr cu fiecare rând scris și îmi aștern pe hârtie gânduri și trăiri, care astfel nu mai sunt efemere. Scriu pentru că am nevoie de o spovedanie, pentru că înțeleg de două ori mai bine orice gând pe care îl las pe hârtie.
Și apoi, sunt lucruri pe care vreau să le spun şi am nevoie de un loc în care să o pot face. Scriu pe blog din nevoia de a mă exprima și deocamdată o fac pentru că subiectul e important pentru mine. E felul meu de a clădi ceva al meu și de a pune acel ceva în lumea în care trăim. Și, în plus, am constatat că nicicând nu sunt mai mult “eu” ca atunci când scriu.
Nu în ultimul rând, scriu pentru a mă cunoaşte mai bine. Prin scris am deschis o fereastră către propria fiinţă. Scrisul e bun pentru că duce la conștientizarea gândurilor și îmbunătățește starea de spirit. O povestioară scurtă e exact ce-mi trebuie ca să simt că m-am descărcat.
Băiatul meu de 9 ani m-a întrebat la un moment dat:
-Mami, tu ești scriitoare?
Prietena mea, Liviana, i-a răspuns:
-Da!
Copilul a continuat, ușor contrariat:
-Păi, dacă ești scriitoare eu de ce nu te-am citit?
De fapt nici nu trebuie să fii scriitor pentru a te apuca de scris. Trebuie numai să îți așterni gândurile pe o hârtie, așa cum artiștii își fac mai întâi schițe. Cine știe, poate într-o zi aceste idei vor da naștere unui roman.
Ca să am un răspuns cât mai clar, am întrebat mai multe femei de ce au ales să devină mame. Iată ce răspunsuri am primit! Corina G., 21 ani: “Pur și simplu s-a întâmplat! Nu a fost o sarcină planificată. Tatăl m-a părăsit înainte să se nască copilul.” Mihaela N., 35 ani: “Copilul m-a făcut să mă simt cu adevărat femeie. Nici o femeie nu se simte împlinită până nu are un copil!” Ioana P., 27 ani: “La doi ani de la căsătorie, toată lumea ne întreba: <Când faceți un copil?> Așa că… am făcut!” Crina S.: 31 ani: “Am făcut un băiat care să ne ducă numele mai departe. Dacă nu ai urmași, nu ai nimic!” Delia M., 23 ani: “Dacă nu făceam eu un copil cu soțul meu, cu siguranță făcea alta. (râde) Își dorea foarte tare un urmaș.” Maria F., 28 ani: “L-am făcut ca să nu fiu singură la bătrânețe, să aibă cine să îmi aducă un pahar cu apă.” Nely B., 29 ani: “Copilul mi-a dat un scop în viață. El e cea mai mare realizare a mea!” Ați mai auzit asta? Și eu mă laud cu faptul că, cei doi copii ai mei de 9 și 5 ani sunt cea mai mare ispravă a mea. Cea mai mare, dar NU singura! Prin comparație cu bucuria de a da viață, toate celelalte reușite din viața mea pălesc! Dar de aici până la a face din copiii mei un scop în viață, e cale lungă! Greșesc undeva? Păi, să vedem! Câte feluri de mame există, în funcție de motivul care a stat la baza maternității? Eu am identificat 8:
Copiii nu trebuie să ne satisfacă orgoliile, nu trebuie să ne dea un scop în viață și nici nu sunt obligați să ne facă bătrânețea mai ușoară. De aceea eu cred că singurul motiv adevărat care ar trebui să ducă la nașterea unui copil ar trebui să fie iubirea. Atât! Nimic altceva! Și țineți minte! Copiii născuți din iubire, nasc mame fericite! Tu ce fel de mamă ești?
