Vi s-a întîmplat vreodată să simțiți nevoia să vă ciupiți ca să fiți siguri că ceea ce vi se întâmplă este aievea? Așa mi s-a întâmplat mie când am aterizat în New York.
Cum spun americanii: “Big city, big dreams”, adică într-un oraș mare și visele sunt mari. Trebuie să mergi acolo ca să înțelegi și nu spun asta cu condescendență, o spun pentru că chiar așa e!
New York-ul este fără îndoială unul dintre cele mai atractive și vibrante orașe ale lumii. Probabil că ai nevoie de o viață întreagă ca să-i descoperi toate secretele. Odată ajunsă în New York, a fost imposibil să nu mă orbească strălucirea orașului și nu că aș fi eu așa ușor de impresionat dar e totuși centrul comercial, financiar și cultural al Americii!
Compania pentru care lucram m-a cazat la Radisson. Stăteam într-o cameră la etajul 22. Diferența de fus orar mă dăduse complet peste cap. Era două noaptea și eu stăteam lipită cu nasul de geam. Eram ca Alice în Țara Minunilor. Cred că atunci m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de New York. Într-un târziu am reușit să dorm vreo două ore. În dimineața următoare începea cu adevărat aventura vieții mele.
***
-Puneți bagajele pe bandă! Faceți dreapta pentru control corporal! Înapoi! Nu v-ați dezinfectat mâinile!
Primeam atâtea ordine deodată, încât eram de-a dreptul buimacă. Staff-ul responsabil de securitate, majoritatea filipinezi, încercau să ne grăbească. Vorbeau o engleză stricată și trebuia să le citesc pe buze ca să îmi dau seama ce vor să spună. Șeful lor era un ofițer englez, pe nume Boyle. S-a uitat la mine și mi-a spus într-o engleză curată, cu accent britanic:
-Ești nouă, nu-i așa?
-Da, răspund eu timid.
-Aaa, Canada! Mi-am dat seama după accent zice el.
-Nu, România. Europa de Est.
Trec mai departe și mă țin după ceilalți angajați, care păreau că știu exact unde trebuie să meargă. Ajung la Biroul de resurse umane, unde primesc cartela de acces în cabina mea și o legitimație de crew. Mi se spune să trec pe la spălătorie ca să ridic și două uniforme. N-aveam la dispoziție decât 30 de minute – să fac un duș, să mă schimb și eventual să mănânc ceva până îmi începeam programul de lucru în Recepție.
În toată agitația mi-am dat seama că nici nu știam cum arăta vaporul pe dinafară. De la docuri m-au dus direct în terminal și apoi la culoarul de acces pe vapor. M-am uitat în jur. Curățenie absolută, păreau holurile unui spital. În Crew Area, zona rezervată personalului, nu era însă nici pe departe luxul pe care îl văzusem în pliantele destinate pasagerilor.
Cabina mea era mică, de cel mult 15 mp. Avea strictul necesar – duș, toaletă, TV și un dulap dar m-am cam speriat când am vazut că trebuie să împart spațiul acela, și așa mic, cu încă trei colege.
N-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta pentru că s-a dat alarma. Făcusem la Odessa pregătire pentru situații de urgență și știam că fiecărei situații îi corespunde un cod. O voce repeta întruna “Cod Oscar! Cod Oscar” Colegele mele de cameră aproape m-au luat pe sus. Mi-am luat butonul ce trebuia prins la cămașă și mi-am încheiat sacoul în timp ce urcam scările spre puntea superioară. Butonul îmi cam dădea însă bătăi de cap și mă chinuiam să îl potrivesc la primul nasture de la gât. Am urcat treptele cu privirea în piept, fără să mă uit în jur. Deodată în fața mea se deschide o ușă glisantă din sticlă. De unde alergasem pe holurile iluminate artificial și ușor anoste, în fața mea se deschidea acum o altă lume, de un lux orbitor.
Asta era noua mea casă?
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Eu veneam din Sibiu, România. Stăteam cu chirie împreună cu soțul meu și n-aș spune că asta ne deranja foarte tare. Am luat-o ca pe o fază de tranziție, până ne luam ceva al nostru, dar nu ne grăbeam nicăieri. Ceea ce se derula în fața ochilor mei, era mai mult decât visasem vreodată!
***
A trecut și exercițiul, mi-am cunoscut colegele din Recepție și pot spune că m-am acomodat relativ ușor cu procedurile, cu cele 54 de accente diferite ale limbii engleze, pentru că da, erau angajați din 54 de țări diferite. Noi eram aproape 1000 și mai erau 2200 de pasageri de peste tot din lume, în total peste 3000 de oameni.
Norwegian Dawn era o adevărată bijuterie. Fusese lansat la apă cu doi ani în urmă, în 2002 și era favoritul elitelor New York-ului. Fostul primar, Rudy Giuliani, urca frecvent pe vapor, de asemenea actualul președinte al Americii, Donald Trump, care filma în 2004 ” The Aprentice” (Ucenicul) iar unele secvențe erau filmate chiar pe vapor. Vasul avea 6 restaurante, vreo 5 cluburi, teatru, cinema, teren de golf, de tenis, helipad, piscine și tot ce vă închipuiți și nu vă închipuiți.

În lunile următoare m-am simțit ca într-un carusel. Am cunoscut-o pe draga mea Ruth, care m-a facut asistenta ei și am început să prestez servicii de concierge – rezervări la teatru, la SPA și excursii cu VIP-urile care călătoreau în penthouse-uri și în Garden Villa.

Era jobul de vis! Atunci am ajuns să îi cunosc personal și să lucrez la organizarea unor gay cruises (croaziere destinate cuplurilor gay) cu George Michael și cu Cindy Lauper. Apoi am cunoscut-o pe Kim Katrall (Samantha din “Sex and the City”) care era nașa vasului Norwegian Dawn și întocmea listele cu pasagerii VIP din fiecare croazieră. Duminica, imediat ce docam în New York, urca pe vas cu cutia de gogoși americane și cafea de la Starbucks. Era pur și simplu adorabilă!
De ce să mint? Nu era rău deloc! Puneam degetul pe hartă și bifam una după alta destinații precum insulele din Caraibe – St. Thomas, Antigua, Tortola, Dominica, Barbados, Costa Rica, Bahamas, Acapulco, Cozumel, Panama, Bermuda, Alaska, Cape Cod, Miami și multe, multe altele. Eram când în Atlantic, când în Pacific și nu mă mai săturam să descopăr locuri noi.
This slideshow requires JavaScript.
Mă bucuram ca un copil, de fiecare răsărit și de fiecare apus de soare. Timp de un an am trăit la maxim viața pe vas de croazieră. Am făcut parasailing, scuba diving, am zburat cu elicopterul pe un ghețar în Alaska, am fost în jungla dominicană, am traversat Canalul Panama și mai presus de toate am cunoscut oameni minunați care mi-au fost ca o familie.
Casnicia mea funcționa și de la distanță. Vorbeam cu soțul meu la telefon o dată la trei zile și ne scriam mailuri aproape zilnic. Plângeam de dor, râdeam, vorbeam jumătate în română, jumătate în engleză dar știam aproape mereu unde se află celălalt. La finalul celor doi ani, Florin adunase o plasă de vederi. Îi trimiteam câte una din fiecare loc în care ajungeam și în plus ne vedeam o dată la șase luni.
Mi-am dat seama că trebuia să trăiesc această experiență. Pe 16 aprilie 2005 mi-am văzut moartea cu ochii în mijlocul Atlanticului. Dar vă povestesc asta în episodul următor.
Va urma…