Imunitatea copiilor. Misiune imposibilă?

Anul școlar 2017 / 2018. Ziua 16. Deși speram că va fi altfel, și anul ăsta am început școala în forță. Doi copii din doi bolnavi, școlarizare obligatorie la domiciliu și orele mele de birou efectuate pe canapeaua din sufragerie. Unul stă acasă pentru că și-a fracturat mâna dreaptă la un antrenament de baschet iar celalalt s-a ales cu o viroză de sezon, pachet all inclusive – tuse, febră, muci și frisoane.

Între două mailuri și două telefoane, umplu o seringă de antiinflamator, și fac un ceai de plante. Termometrul ține pe alocuri loc de stilou și printre picături îl îngrijesc pe minionul cu mâna imobilizată în gips.

Unde s-a dus vacanța cu liniștea ei cu tot? Cei care au copiii la școală sau la grădiniță știu că un copil răcește, de mai multe ori pe parcursul unui an școlar. Uneori, noi părinții suntem de-a dreptul exasperați. Când încep să scadă temperaturile riscul ca micuții noștri să sufere de viroze este ridicat iar în colectivitate infecțiile respiratorii se transmit cu rapiditate. De fapt ele apar și atunci când sistemul imunitar este scăzut și nu am avut grijă să-l ajutăm puțin.  Eu, de fiecare dată când piticii mei de 10 și 6 ani răcesc, am grijă să îi supun unei diete alimentare care să le ajute organismul să lupte cu aceste episoade nedorite. Fructe, legume, sucuri proaspete, naturale și, atunci când simptomele persistă, la recomandarea medicului le administrez un antiinflamator, un anti – tusiv sau un anti – termic. Rar a fost nevoie să intervenim cu antibiotice și asta mă bucură pentru că eu le văd ca pe un atac la imunitatea pe termen lung a copilului.

Intrarea în colectivitate modifică fundamental stilul de viață al copiilor, aceștia fiind nevoiți să se adapteze unui mediu complet diferit, în care provocările sunt la tot pasul.  Stresul, emoțiile și oboseala nu afectează doar comportamentul copilului, ci și sistemul imunitar. Virozele, răcelile de sezon sau tulburările digestive se instalează mult mai ușor în această perioadă, mai ales pe un fond imunitar slăbit.

Dar ce e imunitatea de fapt și cum se poate obține? Cum ajuți copilul să se adapteze mai ușor la reîntoarcerea în colectivitate? Sper să aflu mai multe despre acest subiect de la Oana Moraru, mentor educațional cu 20 de ani de experiență. Oana Moraru participă la un Maraton de sănătate susținut de Secom și va ajunge la Sibiu pe data de 14 octombrie. Frumusețea acestor conferințe pe teme medicale este aceea că, poți afla informațiile direct de la sursă, fără să te pierzi în hățișurile internetului sau să aștepți pe holurile clinicilor de specialitate.

Dacă acest subiect vi se pare interesant, găsiți detalii și aici:

https://www.facebook.com/events/538580736473224/

Share this:

Cum am murit și am înviat într-o singură zi

“Trebuie s-o scoatem cât mai repede! Altfel nu o mai scoatem vie!”

Cuvintele doctorului au căzut ca un tunet asupra mea și instantaneu am simțit că mă cuprinde o amorțeala generală care a urcat rapid de la degetele picioarelor până în creștetul capului. Urechile îmi șuierau. Deși vedeam buzele doctorului mișcându-se, nu mai puteam să aud ce spunea. Era ca și cum aveam un coșmar și nu puteam să mă trezesc în ciuda încercărilor mele. Mi s-a părut că au trecut minute lungi până când medicul s-a întors pe călcâie și, înainte să iasă pe ușă a spus răspicat:

“Mâine la ora 10!”

Am înțeles atunci că e vorba despre ora la care urma să se nască copilul meu.

Frământările unei mame

Fusesem internată de urgență în spital în săptămâna 28 din cauza tensiunii arteriale care se încăpățâna să crească de la o zi la alta. Avusesem aceeași problemă și la prima sarcină și, oarecum, știam ce trebuie să fac sau mai exact ce să NU fac. Luam tratament împotriva hipertensiunii și, cu toate acestea, medicul mi-a spus că există riscul mare să fac preeclampsie  – un sindrom ce complică trimestrul 3 de sarcină și constă în valori crescute ale tensiunii arteriale, pierderi de proteine prin urină și edeme generalizate. Aceasta evoluează de obicei spre eclampsie, când apar convulsiile și, atât fătul, cât și mama, pot să moară în orice moment.

Știam că fiecare zi contează și că , atunci când un copil se naște prematur, organele lui nu sunt complet dezvoltate și asta îi poate cauza probleme serioase. Intram în săptămâna a 32-a de sarcină și aveam la dispoziție 24 de ore ca să mă pregătesc psihic pentru o naștere prematură. Un copil născut inainte de termen poate fi o experiență traumatizantă pentru orice mamă dar am încercat să vad și partea bună. Nu am născut la 28 de saptămâni cînd am fost internată în spital iar fetița mea nenăscută câștigase încă 4 săptămâni în uter ca să mai crească și ca să se dezvolte pulmonar.

Ziua cea mare

În orele urmatoare nu am închis un ochi. Eram conectată la tot felul de aparate și monitoare. Nu mă mai dădeam jos din pat deja de 4 săptămâni. Chiar și atunci când mă ridicam ca să mănânc sau ca să mi se facă igiena personală, tensiunea creștea nepermis de mult așa că medicul care îmi urmărea sarcina mi-a interzis categoric să mai cobor din pat. Mi-a spus că, dacă mă ridic, e ca și cum m-aș juca cu niște fire electrice la tâmplele copilului. Acum am încercat să mă mișc și mai puțin decât o făcusem în ultimele săptămâni, de teamă să nu ratez nici o mișcare a fătului. Trebuia să mă asigur că fetița mea rezistă până la nașterea programată a doua zi. De vreo trei ori m-am panicat pentru că nu mai simțeam nici o mișcare dar asistentele m-au asigurat că inima copilului bate regulat și că monitoarele nu înregistrează nici un fel de modificări.

A doua zi, pe la 7 dimineața, a venit o infirmieră ca să mă spele și să mă pregătească pentru operația de cezariană. Mai făcusem deja una așa că știam ce mă așteaptă. La 10 fără un sfert am fost dusă în sala de operație și mi s-a făcut rahianestezie. În câteva minute și-a făcut apariția și medicul. Și-a pus mănușile și, cu precizia unui ceasornic, la 10 fără un minut a făcut incizia. Mi-am ținut respirația. Număram secundele în același ritm cu secundarul ceasului care atârna pe perete. Apoi am auzit un clipocit, un sunet metalic și am simțit cum pântecele meu se golește, nu însă fără să opună o minimă rezistență. Abia atunci am văzut-o pe draga mea Livia Ognean, neonatologul care mi-a îngrijit și primul copil. Stătea cu mâinile întinse în fața doctorului ca să primească nou – născutul dezlipit prea devreme de lângă inima mea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Îmi plângeam și propria neputință dar plângeam și plânsul pruncului care trebuia să mai stea. Într-o clipită a venit pe lume Daria.

Ironia sorții! Deși s-a născut la 10 fix, a primit nota 5. Nu a plâns, așa cum fac de obicei bebelușii. Era inertă și albă precum scutecul cu care era învelită. Au urmat 5 minute în care m-am simțit mai aproape de Dumnezeu ca niciodată. L-am invocat în gând și am sperat că puterea minții mele va muta munții din loc pentru copilul meu abia născut, care merita o șansă la viață. Pentru câteva minute am avut doi Dumnezei – Dumnezeul la care mă rugam fierbinte și Dumnezeul din stânga mea, Livia Ognean, medicul neonatolog ce a luptat la propriu pentru viața copilului meu. De șase ani încoace port în suflet ca pe o icoană imaginea ei, aplecată deasupra Dariei, masându-i pieptul cu o blândețe și cu un calm extraordinar. După 5 minute lungi m-a anunțat că respiră și că va fi dusă la Terapie Intensivă.

Mamă de prematur

Imediat după naștere nu am reușit să-mi văd copilul deoarece a fost luată de urgentă din sala de operație pentru a i se acorda primul ajutor. Prima încercare de a intra în secția de prematuri a fost fără succes. Mi s-a spus că nu pot să intru deocamdată pentru că nu s-a depășit perioada critică. A doua zi, după ce am vorbit cu medicul neonatolog, am primit permisiunea să intru la Terapie Intensivă și să îmi cunosc fetița nou – născută.

Abia atunci am realizat cu adevărat ce înseamnă un copil născut cu două luni înainte de termen. Când am văzut-o în incubator, conectată la aparate, incapabilă să respire singură, cu o branulă care îi trăgea pielea fină a brațului, braț care era puțin mai gros ca degetul unui adult, am rămas fără suflare.

Pe secția Liviei Ognean, la Terapie Intensivă Neonatală, era urmărită cu grijă, pentru că oricând puteau să apară infecții, probleme de respirație sau modificări cardiace. Până când a putut să-și mențină temperatura corpului a fost învelită cu o pătură special încălzită. Timp de câteva zile a fost hrănită intravenos iar mai apoi, după ce s-a mai înzdrăvenit primea mâncare prin niște tuburi. Avea probleme de respirație așa că, un ventiltor îi pulsa aer înăuntrul și în afara plămânilor.

M-am întors înapoi în rezerva mea, acolo unde alte două mame aveau copiii lângă ele. Mă uitam la ele și le invidiam pentru că puteau să-și alăpteze copiii și să îi mângâie. Eu mergeam din 3 în 3 ore la alăptat. Ce însemna alăptatul pentru mine, o mamă de prematur? Să mă mulg într-o cană metalică pe care trebuia să o las lângă incubator iar asistentele o hrăneau pe micuța mea prin gavaj.

Când aveam câte o cădere psihică, făceam un tur al salonului de terapie intensivă și mă uitam la ceilalti copii. Unul dintre ei avea 750 de grame. Alții aveau malformații grave. Mă bucuram că a mea facea progrese. Fiecare gram câștigat era o mică victorie.

Datorită faptului că Daria a avut aproape 2 kg la naștere, greutate bună pentru un copil născut la 32 de săptămâni, a avut parte de o recuperare rapidă și, după 2 săptămâni am fost externate. În ultimele zile nu prea lua în greutate dar putea să respire singură iar asta era cel mai important.

În primele trei luni nu a plâns deloc. Asta m-a făcut să îmi pun un milion de întrebări. Mă temeam că hipoxia de la naștere a afectat-o din punct de vedere neurologic. Mi-am spus că nu mă voi liniști până nu voi vedea că poate să meargă și să vorbească. Timp de un an de zile am făcut recuperare – gimnastică Vojta și Bobbath. Mergeam cu ea în fiecare zi. Până la 10 luni a avut un retard neuro – motor dar la vârsta de 1 an medicul mi-a spus că a recuperat tot ce se putea și că are toate achizițiile pe care trebuie să le aibă un copil de 1 an. Tot la un an a făcut primii pași iar la 1 an și 6 luni spunea poezii. Mi-am dat seama că ce era mai greu trecuse.

M-au ajutat soțul meu și apropiații familiei care mi-au mai luat din responsabilități și astfel lucrurile au început ușor să intre în normal. Un rol important l-a avut și Alex, fratele Dariei, cu aproape 4 ani mai mare decât ea. Acesta a primit-o cu brațele deschise pe surioara mai mică și de atunci încoace și-a asumat rolul de protector al ei.

Acum, la 6 ani și jumătate, Daria e un copil foarte sociabil și isteț. Are o personalitate așa de puternică, încât încep să cred că s-a născut mai repede pentru că așa a vrut ea.

Îmi face zilnic declarații de dragoste și mă uimește mereu cu câte ceva. E mai isteață și mai dezghețată decât alți copii de vârsta ei. Deși la naștere a primit nota 5, sunt convinsă că astăzi ar primi nota 10+ de la orice echipă medicală din lume.

Daria este dovada că, cu răbdare și cu credință, orice poveste se poate transforma într-o poveste frumoasă.

Așa că…multă credință și putere, mame de prematuri!

 

Share this:

Cum am ajuns să ne fie frică să ne mai arătăm copiii?

Vedetele și copiii lor celebri 

În urmă cu două săptămâni am văzut peste tot imagini și fotografii de la nunta Pippei Middleton, sora ducesei de Cambridge. La televizor și pe Internet s-a vorbit și despre miri însă, în centrul atenției, s-au aflat ducesa Kate și prințul moștenitor William și mai ales cei doi copii ai lor,  prințul George și prințesa Charlotte. Fotografiile cu cei doi moștenitori ai familiei regale sunt rare dar și când apar, fac înconjurul lumii.

La fel de celebre sunt și fotografiile cu copiii unor staruri internaționale precum Brad Pitt și Angelina Jolie, David Beckam sau Tom Cruise. Aceștia au fost de acord să publice poze cu copiii lor în reviste, pe panouri publicitare sau pe Internet. Nimeni nu a văzut nimic greșit în asta, iar vedetele nu au avut nici o problemă să vândă drepturile de publicare a fotografiilor, pe sume exorbitante, unor tabloide care au folosit apoi fotografiile după bunul plac.

De ce noi ne temem și ei nu? Veți spune că ei sunt celebri și bogați și că își pot lua mai multe măsuri de siguranță decât noi, muritorii de rând.

Ne publicăm copiii pe rețelele de socializare?

Dar oare despre asta e vorba? Aproximativ jumătate dintre prietenii mei de pe Facebook publică portrete de familie în mod constant, iar cealaltă jumătate, absolut deloc.

Cei care își arată copiii, o fac în diverse situații: în vacanțe, la serbări școlare și în alte ipostaze cotidiene… fotografii absolut nevinovate. Adevărul este că ne cam plac pozele cu copii frumoși și fericiți! Iar atunci când mai fac și tot felul de șotii sau mutrițe haioase, postările adună rapid câteva sute de like-uri.

Cei care nu își pun copiii pe Facebook, nu o fac de frică. Fie de frica pedofililor care își fac de cap în mediul online, fie de teamă că, după ce vor crește mari, copiii lor le vor cere socoteală pentru faptul că i-au expus în tot felul de situații jenante sau mult prea personale.

Și pe bună dreptate mă întreb cum va arăta în viitor viața acestei generații care are o istorie publică pe Internet? Mă întreb dacă este moral, pentru că legal este, să public fotografii cu copiii mei.

Așadar! Ne publicăm copiii pe Facebook? Până acum, în număr covârșitor, aș spune că părinții spun “DA!”. Sunt atât de multe fotografii cu bebeluși drăgălași, încât există și un termen pentru asta “over-sharenting”.

Nebunia like-urilor 

La urma urmelor cu toții avem sentimente de afecţiune, devotament sau mândrie iar rețelele de socializare sunt de ceva vreme platforme prin care împărtăşim cu ceilalți momentele relevante ale vieţii noastre. Apariţia unui copil este o etapă foarte importantă în viața oricărui om. Psihologii spun că, uneori, dobândirea noului statut de părinte, ne entuziasmează atât de tare încât uităm de riscurile ce decurg din partajarea informaţiilor despre copii în mediul online.

Ce ne face de fapt pe noi, părinții, să ne aducem copiii în atenția unui public care nu ne este întotdeauna familiar? Și DA, folosesc persoana I pentru că și eu am experimentat nebunia like-urilor și am făcut postări despre proprii copii. Mie îmi place să cred că am fost prudentă, dar totuși nu aș vrea ca într-o zi să regret aceste postări.

Ca să răspund la întrebarea “De ce am facut-o?” pot să spun doar atât. O nevoie interioară m-a împins să împart bucuria unor clipe surprinse în imagini cu cei pe care îi am în lista mea de prieteni. “O s-o mai fac?” Nu știu să vă spun.

Pentru noi, adulții de astăzi, este ușor să controlăm aproape în totalitate imaginea noastră publică. Nu prea se știe cum arată părinții noștri și nici nu există check-in-uri cu vacanțele pe care le-am făcut de cand ne-am născut și până acum. Dar cum ar fi să nu putem controla noi expunerea noastră? Cum ne-ar influența asta viața? E greu de spus.

Pe cine interesează pozele cu copilul meu?

Lucrurile sunt extrem de fragile, oricum am pune problema, și de aceea, ca măsură preventivă, poate n-ar fi rău ca, înainte de a posta o nouă poză cu propriul copil pe Facebook, sau oriunde altundeva pe Internet, să ne punem două întrebări firești: Pe cine interesează și cât e de personală?

Când vine vorba despre pedofilia virtuală, unii spun: “Multă gălăgie pentru nimic!” Părinții s-au împărțit în două categorii – cei care ignoră complet pericolul și cei care blurează sau cenzurează toate pozele în care apar copiii lor. Eu cred că, și în acest caz, cheia este moderația.

Ce postăm?

Pentru început sunt câteva lucruri pe care putem să le facem pentru a ne proteja copiii pe Facebook:

  1. NU postăm pe Facebook imagini nud cu copilul (la baie, la plajă, pe oliță, etc.). Aceste fotografii pot să atragă persoanele cu deviații sexuale.
  2. Facem ordine în lista de prieteni. Dacă este posibil, păstrăm pe listă doar persoane pe care le cunoaștem în realitate.
  3. Folosim setările de confidențialitate și nu setăm pe “Public” pozele cu micuțul
  4.  Nu oferim detalii despre școala sau grădinița la care merge copilul, adresa la care se află sau programul lui zilnic.

Întotdeauna va exista și alternativa de a renunța complet la postările care conțin fotografii cu copiii noștri.

“Părinții mândri” sunt enervanți pentru ceilalți internauți

Și, în plus, oricare ar fi motivul care ne determină să publicăm fotografii sau imagini din viaţa copiilor noștri, mai trebuie să știți și că interesul utilizatorilor de Facebook pentru acest tip de conţinut este foarte redus. Un sondaj realizat în 2014 arăta că 36% dintre utilizatorii Facebook erau „ iritaţi” de postările părinţilor mândri cu copiii lor. Singurele lucruri care enervau mai mult la momentul respectiv erau postările din sala de fitness şi fotografiile cu mâncarea din farfurie.

Atât pentru azi. Las câteva gânduri imperfecte și pentru mâine. Că, slavă Domnului, am destule!

Share this:

“Mamele fericite” vor copii fericiți!

-Doamna, doamna, fetițele de ce nu pot să meargă la baie cu băieții? m-a întrebat serioasă o fetiță de la grupa mare.

La clasa a III-a copiii aveau alte curiozități:

-Doamna, știți cum se bagă aerul în plămâni? sau…

-Eu m-am săturat de coaste! Pot să le donez? Știu că acum se pot dona organe.

Voi poate veți râde cu poftă dar copiii care mi-au pus aceste întrebări, au fost cât se poate de serioși.

Avem nevoie de ore de educație pentru sănătate în școli? Răspunsul meu este categoric: DA! Avem nevoie să îi învățăm pe copiii noștri cum să se spele, avem nevoie să îi învățăm cum să acorde primul ajutor în caz de nevoie și, DA, avem nevoie să îi învățăm chiar și cum să mănânce corect!

Anul trecut am primit o propunere de nerefuzat. Mi s-a propus să fiu PR al Asociației Happy Moms la Sibiu. Nu am stat pe gânduri nici o clipă atunci când Dana Lupșa, cea care a înființat această asociație la Brașov, mi-a spus că ar avea nevoie de ajutorul meu.

După nașterea celor doi copii m-am îndreptat spre antreprenoriat și asta pentru că îmi doream să fiu liberă, să pot să petrec cât mai mult timp cu ei. Din ce în ce mai multe mame își doresc lucrul acesta dar, de cele mai multe ori, nu știu încotro s-o apuce. Atunci când trebuie să se întoarcă la serviciu, o fac cu inima strânsă, cu gândul acasă, la puiul de om care încă are nevoie de ele.

Așa s-a născut Business Mom Club, un cuib în care mamele învață tainele antreprenoriatului și discută idei și planuri de afaceri. BMC e locul în care mamele prind curaj să părăsească multinaționalele în favoarea unor mici afaceri la domiciliu sau undeva aproape de casă, principalul avantaj fiind programul flexibil, adaptat la nevoile fiecărei familii în parte. La Sibiu, coordonatorul Business Mom Club este Daniela Vuță.

Revenind la necesitatea unor ore de educație sanitară în școli, trebuie să vă spun câteva lucruri și despre cel de-al doilea proiect al Asociației Happy Moms, “Ora de sănătate”. Acum 9 luni am început cu ore de sănătate pentru mame, apoi ni s-au alăturat și foarte mulți tați. Temele propuse au stârnit se pare interesul comunității locale. Un rol important l-au avut, bineînțeles, și specialiștii invitați să stea de vorbă cu părinții sibieni.

Pe această cale aș vrea să le mulțumesc Liviei Ognean, un medic neonatolog extrem de iubit de mamele de prematuri și extrem de implicat în acțiuni umanitare și de strângere de fonduri pentru Secția de Terapie Intensivă Neonatală, medicului pediatru Sorin Iurian, Părintelui Constantin Necula sau șefei Secției de Oncologie, d-na doctor Valeria Văleanu. Aceștia au reușit să facă lumină și să ofere sfaturi utile în cazul unor subiecte controversate precum nașterea naturală vs. cezariană, consumul rațional de antibiotice, administrarea vaccinurilor sau violența împotriva propriilor copii.

Cu ocazia conferințelor “Ora de sănătate”, am aflat și  nevoile educaționale ale comunității, ne-am consultat cu asociații și organisme care au ca misiune educația și am ajuns la concluzia că este momentul să trecem la nivelul următor.

Așa se face că, aproape 400 de copii din școlile și grădinițele sibiene beneficiază în cadrul programului “Săptămâna altfel” de “ore de sănătate” gratuite, oferite de voluntarele Asociației Happy Moms la Sibiu.

“Ora de sanatate” este un proiect care are ca obiectiv îmbunătățirea stării de sănătate a întregii familii prin furnizarea de informații medicale corecte și complete, oferite direct de la sursă.

Mulțumim, Librăria Habitus pentru găzduire și mulțumim partenerilor noștri – Laboratoarele Synevo, Antibiotice SA, Sunwave Pharma, Nod Pub și Farmaciile Catena pentru sprijinirea proiectelor Happy Moms!

De asemenea, mulțumim partenerilor media, Sibiu 100% și Tribuna Sibiu, pentru promovarea acțiunilor Happy Moms!

Share this:

Mai avea puțin și scufunda un vapor de croazieră! Trump i-a cerut căpitanului să înfrunte furtuna ca să ajungă la timp la filmări!

Liniștea dinaintea furtunii

8663058c2b404bee09f1e4a4c4945ab5

E una din acele seri când pasagerii nu prea ies la plimbare pe vapor. Marea e foarte agitată și la Recepție vin doar cei care au nevoie de Dramamină, niște pilule galbene împotriva răului de mare. Și eu am supraviețuit primele trei luni pe vapor, numai cu ajutorul acestor pastiluțe dar acum, la un an de la îmbarcare sunt deja obișnuită, tangajul nu mai are nici un efect asupra mea.

Am intrat de serviciu în Recepție la ora 9:00 și până dimineață la 7:00 mai e mult. Citesc registrul de comunicare și apoi verific itinerariul. Mai așez din lucrurile care stau să cadă de pe birou. Ne clătinăm destul de tare.

Norwegian Dawn face o croazieră de 7 zile New York – Bahamas și acum suntem pe drumul de întoarcere la New York după ce am făcut opriri în Miami, Port Canaveral și Nassau – Bahamas. Vasul pare că urcă și coboară, ca pe un roller coaster uriaș. Prin ușa glisantă, aflată lângă Recepție, văd valurile mari care se sparg pe punte și mătură tot ce găsesc în cale. Am mai avut și altădată vreme rea, dar acum parcă e altceva.

Mă uit la doi ofițeri care au ieșit pe punte, cu pelerinele pe ei, ca să-și verifice probabil sectorul. Sunt încordată la maxim și mă țin cu putere de pupitrul de Recepție pentru că, cu greu îmi mai pot ține echilibrul.

Valul uriaș

187314439_1b2caf6fd7_o

Ochii îmi sunt ațintiți pe punte, la cei doi ofițeri. Deodată văd un munte mare de apă care se ridică la mică distanță de balustrada vaporului. Simt cum o forță supranaturală trage vaporul spre adâncuri după care, asemeni unei mingi pe care o împingi forțat într-un bazin cu apă, tâșnim înapoi la suprafață. Urmează trei secunde interminabile și apoi lovitura! Bum! E un sunet sec, înfundat, înfricoșător!

M-am lovit puternic la mâna dreaptă dar adrenalina îmi inundă instantaneu tot corpul și mi se pare că nu mă mai doare nimic. În mai puțin de un minut, Recepția e luată cu asalt. Pasagerii plâng, țipă, amenință, vor să coboare.

Baby-life-jacket-567844893df78ccc1534cd2d (1)

Membrii echipajului se mobilizează rapid și încep să împartă veste de salvare. În nebunia creată îmi pun și eu o vestă. Un ofițer superior dă un ordin scurt:

-Toată lumea să se întindă pe jos!

Atriumul e acum plin-ochi. Oamenii se privesc cu teamă unii pe alții și nu știu ce să creadă. Câteva minute mai târziu, ajung la Recepție și pasagerii din partea din față a vaporului. Aceștia dau vestea că ne-a lovit un val de peste 20 de metri și că 60 de cabine sunt inundate acolo de unde vin ei. Se aud din nou plânsete înfundate. Cineva cere imperativ să facem ceva! Altcineva spune ceva de Trump.

-El e de vină! Vă grăbiți să ajungeți la filmare! De aia ați plecat la drum pe furtuna asta!

Ceilalți pasageri îl ignoră. Pe fețele lor se citește îngrijorarea.

Groază pe acorduri din Titanic

Dintr-o dată, de nicăieri, încep să se audă acorduri de pian. Mă uit în jur și mi se pare că asist la o scenă supra- realistă dintr-o piesă de teatru. Printre oamenii întinși pe jos, se zărește pianistul, care își răsfoiește repezit partiturile împrăștiate.

-Asta e bună! îmi zic în gând. Cât de nebun să fii să cânți “My heart will go on” pe un vapor care a intrat la apă!?

Melodia are același efect asupra tuturor. Câțiva oameni îi cer să se oprească. Pianistul se conformează. Se așează trist pe o treaptă. Mă uit la el și mi se pare că stă într-o poziție nefirească. Abia acum realizez că partea din față a vaporului e destul de înclinată. Din cauza cabinelor inundate, centrul de greutate s-a mutat spre botul vasului.

Oare merit încă un răsărit de soare?

Mă așez și eu pe jos, în spatele Recepției. Nimeni nu mai cere Dramamină, nimeni nu mai vrea să își verifice contul, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță. Aș vrea să plâng dar lacrimile mi-au înghețat. Îmi trec prin fața ochilor oameni, locuri, zâmbete, frânturi de amintiri…În doar câteva minute reușesc ce nu am reușit o viață întreagă. Trag linie și îmi închei socotelile cu viața. Nu am regrete. Am trăit intens. Am făcut alegeri bune. Oare mai merit încă un răsărit de soare?

47.-Apus-de-soare

Ce a urmat?

Orele au trecut încet. Garda de coastă ne-a recuperat abia dimineața la 6:00, deși apelul SOS fusese trimis seara la 23:40. La lumina zilei se vedeau și proporțiile dezastrului. Am fost chemată să particip la evacuarea pasagerilor VIP. În partea din față pompele scoteau apa din cabine. Era plin de cioburi și resturi de mobilier peste tot. În câteva minute urma să docăm în Charleston. Toți pasagerii vroiau să coboare. Le fusese de ajuns noaptea trecută. Au stat șase ore pe burtă, pe holurile vaporului, cu vestele de salvare pe ei neștiind ce urma să se întâmple.

Atunci am cunoscut doi bătrânei simpatici din New York, soț și soție de peste 40 de ani. Aceștia își rezervaseră un penthouse la etajul al 11-lea. Erau în pat și se uitau la televizor când ne-a lovit valul uriaș. A doua zi amândoi aveau trupurile acoperite de rănile provocate de cioburile care au sărit dintr-un perete din sticlă. Amândoi au fost coborâți de pe vapor pe targă. Eu am avut sarcina să îi conduc la terminal. Era dureros să îi văd zăcând așa unul lângă altul.

-Bine că am scăpat! zic eu. Nu trăiești în fiecare zi așa ceva!

Bătrânelul face un efort și râde .

– Domnișoară, noi am scăpat acum patru ani și din atacul terorist de la World Trade Center. Eram amândoi în turnul de sud. Ne iubește Dumnezeu, a mai spus el împăcat cu ceea ce se întâmplase.

Se caută vinovați

Imediat ce am docat în Charleston am fost asaltați de presă. Jurnaliștii vroiau să știe unde se grăbea căpitanul și de ce a plecat la drum fără să țină cont de avertizările meteo.

apprentice-2014_0511_nbcuxd_upfront2014_celebrityapprentice_keyartimagehoriz_v1_1920x1080_fl-1

Zvonul ca Norwegian Dawn trebuia să apară duminica dimineața în show-ul televizat “Ucenicul”, prezentat de Donald Trump, și că ăsta era motivul pentru care căpitanul ne-a târât pe toți în mijlocul furtunii, s-a răspândit rapid. Relatările din presă confirmau lucrul acesta și mai târziu a făcut-o și Donald Trump.

Aveți dovada aici:

 

18447734_10155470660062994_984460315_n

18424600_10155470318552994_1478039074_n

Cert este că n-am ajuns la timp ca să apărem în acel episod. S-a filmat altul, ceva mai târziu. Presa susține ca NCL a pierdut 1 milion de dolari din cauza întârzierii și încă un milion daunele plătite pasagerilor care au dat compania în judecată. În total 2 milioane de dolari. Ăsta a fost prețul pus pe capul nostru? Probabil că nu vom afla niciodată.

Cineva acolo sus mă iubește

Bună, sunt Lidia Bădilă și am 12 ani. Pe 16 aprilie 2005, m-am născut a doua oară. De atunci încoace viața mea are mai mult sens și asta pentru că mi-am câștigat pe merit fiecare răsărit de soare!

Din episodul următor: Ce m-a adus acasă?

Share this:

Am dat chiria pe un vas de croazieră!

Vi s-a întîmplat vreodată să simțiți nevoia să vă ciupiți ca să fiți siguri că ceea ce vi se întâmplă este aievea? Așa mi s-a întâmplat mie când am aterizat în New York.

Cum spun americanii: “Big city, big dreams”, adică într-un oraș mare și visele sunt mari. Trebuie să mergi acolo ca să înțelegi și nu spun asta cu condescendență, o spun pentru că chiar așa e!

New York-ul este fără îndoială unul dintre cele mai atractive și vibrante orașe ale lumii. Probabil că ai nevoie de o viață întreagă ca să-i descoperi toate secretele. Odată ajunsă în New York,  a fost imposibil să nu mă orbească strălucirea orașului și nu că aș fi eu așa ușor de impresionat dar e totuși centrul comercial, financiar și cultural al Americii!

Compania pentru care lucram m-a cazat la Radisson. Stăteam într-o cameră la etajul 22. Diferența de fus orar mă dăduse complet peste cap. Era două noaptea și eu stăteam lipită cu nasul de geam. Eram ca Alice în Țara Minunilor. Cred că atunci m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de New York. Într-un târziu am reușit să dorm vreo două ore. În dimineața următoare începea cu adevărat aventura vieții mele.

***

-Puneți bagajele pe bandă! Faceți dreapta pentru control corporal! Înapoi! Nu v-ați dezinfectat mâinile!

Primeam atâtea ordine deodată, încât eram de-a dreptul buimacă. Staff-ul responsabil de securitate, majoritatea filipinezi, încercau să ne grăbească. Vorbeau o engleză stricată și trebuia să le citesc pe buze ca să îmi dau seama ce vor să spună. Șeful lor era un ofițer englez, pe nume Boyle. S-a uitat la mine și mi-a spus într-o engleză curată, cu accent britanic:

-Ești nouă, nu-i așa?

-Da, răspund eu timid.

-Aaa, Canada! Mi-am dat seama după accent zice el.

-Nu, România. Europa de Est.

Trec mai departe și mă țin după ceilalți angajați, care păreau că știu exact unde trebuie să meargă. Ajung la Biroul de resurse umane, unde primesc cartela de acces în cabina mea și o legitimație de crew. Mi se spune să trec pe la spălătorie ca să ridic și două uniforme. N-aveam la dispoziție decât 30 de minute – să fac un duș, să mă schimb și eventual să mănânc ceva până îmi începeam programul de lucru în Recepție.

În toată agitația mi-am dat seama că nici nu știam cum arăta vaporul pe dinafară. De la docuri m-au dus direct în terminal și apoi la culoarul de acces pe vapor. M-am uitat în jur. Curățenie absolută, păreau holurile unui spital. În Crew Area, zona rezervată personalului, nu era însă nici pe departe luxul pe care îl văzusem în pliantele destinate pasagerilor.

Cabina mea era mică, de cel mult 15 mp. Avea strictul necesar – duș, toaletă, TV și un dulap dar m-am cam speriat când am vazut că trebuie să împart spațiul acela, și așa mic, cu încă trei colege.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta pentru că s-a dat alarma. Făcusem la Odessa pregătire pentru situații de urgență și știam că fiecărei situații îi corespunde un cod. O voce repeta întruna “Cod Oscar! Cod Oscar” Colegele mele de cameră aproape m-au luat pe sus. Mi-am luat butonul ce trebuia prins la cămașă și mi-am încheiat sacoul în timp ce urcam scările spre puntea superioară. Butonul îmi cam dădea însă bătăi de cap și mă chinuiam să îl potrivesc la primul nasture de la gât. Am urcat treptele cu privirea în piept, fără să mă uit în jur. Deodată în fața mea se deschide o ușă glisantă din sticlă. De unde alergasem pe holurile iluminate artificial și ușor anoste, în fața mea se deschidea acum o altă lume, de un lux orbitor.

Asta era noua mea casă?

Eu veneam din Sibiu, România. Stăteam cu chirie împreună cu soțul meu și n-aș spune că asta ne deranja foarte tare. Am luat-o ca pe o fază de tranziție, până ne luam ceva al nostru,  dar nu ne grăbeam nicăieri. Ceea ce se derula în fața ochilor mei, era mai mult decât visasem vreodată!

***

A trecut și exercițiul, mi-am cunoscut colegele din Recepție și pot spune că m-am acomodat relativ ușor cu procedurile, cu cele 54 de accente diferite ale limbii engleze, pentru că da, erau angajați din 54 de țări diferite. Noi eram aproape 1000 și mai erau 2200 de pasageri de peste tot din lume, în total peste 3000 de oameni.

Norwegian Dawn era o adevărată bijuterie. Fusese lansat la apă cu doi ani în urmă, în 2002 și era favoritul elitelor New York-ului. Fostul primar, Rudy Giuliani, urca frecvent pe vapor, de asemenea actualul președinte al Americii, Donald Trump, care filma în 2004 ” The Aprentice” (Ucenicul)  iar unele secvențe erau filmate chiar pe vapor. Vasul avea 6 restaurante, vreo 5 cluburi, teatru, cinema, teren de golf, de tenis, helipad, piscine și tot ce vă închipuiți și nu vă închipuiți.

grd5e51

În lunile următoare m-am simțit ca într-un carusel. Am cunoscut-o pe draga mea Ruth, care m-a facut asistenta ei și am început să prestez servicii de concierge – rezervări la teatru, la SPA și excursii cu VIP-urile care călătoreau în penthouse-uri și în Garden Villa.

10924819_10153101383687994_2076700139464149742_n

Era jobul de vis! Atunci am ajuns să îi cunosc personal și să lucrez la organizarea unor gay cruises (croaziere destinate cuplurilor gay) cu George Michael și cu Cindy Lauper. Apoi am cunoscut-o pe Kim Katrall (Samantha din “Sex and the City”) care era nașa vasului Norwegian Dawn și întocmea listele cu pasagerii VIP din fiecare croazieră. Duminica, imediat ce docam în New York, urca pe vas cu cutia de gogoși americane și cafea de la Starbucks. Era pur și simplu adorabilă!

De ce să mint? Nu era rău deloc! Puneam degetul pe hartă și bifam una după alta destinații precum insulele din Caraibe – St. Thomas, Antigua, Tortola, Dominica, Barbados, Costa Rica, Bahamas, Acapulco, Cozumel, Panama, Bermuda, Alaska, Cape Cod, Miami și multe, multe altele. Eram când în Atlantic, când în Pacific și nu mă mai săturam să descopăr locuri noi.

This slideshow requires JavaScript.

Mă bucuram ca un copil, de fiecare răsărit și de fiecare apus de soare. Timp de un an am trăit la maxim viața pe vas de croazieră. Am făcut parasailing, scuba diving, am zburat cu elicopterul pe un ghețar în Alaska, am fost în jungla dominicană, am traversat Canalul Panama și mai presus de toate am cunoscut oameni minunați care mi-au fost ca o familie.

Casnicia mea funcționa și de la distanță. Vorbeam cu soțul meu la telefon o dată la trei zile și ne scriam mailuri aproape zilnic. Plângeam de dor, râdeam, vorbeam jumătate în română, jumătate în engleză dar știam aproape mereu unde se află celălalt. La finalul celor doi ani, Florin adunase o plasă de vederi. Îi trimiteam câte una din fiecare loc în care ajungeam și în plus ne vedeam o dată la șase luni.

Mi-am dat seama că trebuia să trăiesc această experiență. Pe 16 aprilie 2005 mi-am văzut moartea cu ochii în mijlocul Atlanticului.  Dar vă povestesc asta în episodul următor.

Va urma…

Share this:

Constantin Necula, un popă cu lipici

Rar mi-a fost dat pe lumea asta să cunosc un om care, după un discurs de 5 minute, te are la degetul mic! Părintele Constantin Necula reușește cu ușurință să facă o sală plină ochi să treacă de la extaz la agonie sau de la hohote de râs la lacrimi. Și asta în doar câteva minute!

18197434_1560230234009227_2021682375_n

În preajma sărbătorilor de Paște, părintele Necula a fost peste tot la televizor, ba mai mult, televiziunea publică, TVR, a înregistrat audiențe record cu o emisiune la care a fost invitat preotul sibian, nascut la Brașov.

Așadar cum a luat naștere “fenomenul Necula”? Care e secretul lui “Padre”, cum îi spun prietenii? Cum reușește să ajungă la inimile atât de multor oameni?

Vă propun un exercițiu de imaginație. Ce au în comun un soldat de 1,57 m, un deținut de culoare, o călugăriță catolică albaneză și un IT-ist fără facultate? Deși poate nu ati crede au cel puțin două lucruri în comun – abilitatea de a se face plăcuți și carisma. Nu mă credeți? Înlocuiți atunci descrierile de mai sus, cu numele lor: Napoleon Bonaparte, Nelson Mandela, Maica Tereza și Steve Jobs.

Sunt cinci oameni carismatici care au știut să se facă plăcuți și care au schimbat multe destine prin exemplul lor de viață și prin felul în care au știut să vorbească cu oamenii.

Unii ar putea spune că, această carismă este un dar divin. Putem să fim toți Jobși sau Napoleoni? Poate că da, poate că nu! Un lucru e sigur cei mai norocoși au fost înzestrați în mod natural cu aceste calități. S-au născut expresivi și convingători. Carisma este despre a fi plăcut.

Dar… să revenim la Constantin Necula. Vorba cântecului, ce are el și nu au alți preoți din generația lui? Păi…să vedem!

  1. Nimănui nu-i plac oamenii negativiști, pesimiști și încruntați. Aceasta cred eu, e principala calitate a părintelui Necula. Cu fiecare ocazie, transmite optimism și pozitivism și chiar și atunci când este mult în afara zonei de confort, transmite imaginea unui om sigur pe el.
  2. Apoi, acesta vorbește cu hotărâre, nu mai tare sau mai răstit decât ceilalți, ci cu mare convingere. Vorbește relaxat și se exprimă cât se poate de clar, în cuvinte simple, ușor de înțeles de oricine. Părintele poate purta o conversație cu oricine, de la femeia de serviciu până la academician. Știe exact ce să spună și când să spună iar declarațiile lui devin rapid maxime distribuite de mii de ori pe rețelele de socializare.

17523399_1944729055766412_8809953735184147048_n

3. Motivul pentru care îl îndrăgesc foarte tare pe Constantin Necula este acela că are umor. Nu se ia prea în serios și îi face pe oameni să râdă fără să se străduiască prea tare.

Râde de propriile defecte și practică autoironia fără să exagereze. Asta îi face pe oameni să nu se simtă intimidați de el.

Eu cred că, părintele a înțeles mai bine decât alții, că, să fii carismatic nu este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ești tu grozav, ci este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ei sunt extraordinari.

Uite, de-asta cred eu că, părintele Constantin Necula, e un popă cu lipici!

Share this:

Nuiaua nu înseamnă educație!

Unul din patru români recunoaște că își bate copilul atunci când greșește. Potrivit unui raport al Organizației “Salvați Copiii”, 18% dintre copiii abuzați de proprii părinți, sunt bătuți cu bățul, 13% sunt bătuți cu cureaua și 8% cu lingura de lemn. Această statistică sumbră m-a determinat zilele trecute să stau de vorbă cu mai mulți părinți sibieni. Ce am aflat m-a pus pe gânduri. Redau aici câteva dintre declarațiile înregistrate:

“Nu trebuie să lipsească nuiaua, pentru că așa îl aduci pe calea cea buna și Dumnezeu spune că, trebuie iubit copilul dar că trebuie folosită nuiaua. (…) Când nu ascultă, când îi spun de mai multe ori să facă un lucru și nu îl face, atunci iau o lingură de lemn sau altceva.”

“Eu la viața mea am luat multă bătaie de la părinți.(…)Mama mă lovea foarte tare și cam din orice motiv, de exemplu dacă nu făceam patul, dacă nu vroiam să beau ceaiul pe care mi-l făcea, astea ziceți dvs. că sunt motive ca să bați un copil? Credeți-mă că avea o mână grea, de femeie muncită. Mă simțeam groaznic, vă dați seama și îmi dădea numai peste gură și în cap.”

Așadar, violența nu este o excepție în România, mai degrabă pare să fie o regulă! Mulți părinți fac ceea ce au învățat. Cei mai mulți folosesc și acum batul, cureaua si lingura de lemn pentru a-și disciplina copiii. Iar legea le permite. Deși bătaia este interzisă din 2004, actul normativ nu conține sancțiuni clare.

Cei care scapă acasă de violență, dau peste ea la școală. Potrivit Organizației Salvați Copiii, unul din trei copii este batjocorit în fața colegilor de către profesori. Aproape toți elevii sunt certați când greșesc, iar 7% nu scapă fără bătaie la clasă.

cartoon_of_students_receiving_the_cane_1888

Până acum, niciun profesor nu a fost exclus din învățământ pentru acte de violență în școală.

Share this:

Mi-e “Dor” să trăiesc liber!

Nu îmi place să recunosc, dar așa este. Uneori mi se întâmplă și mie să judec oamenii. Atunci când interacționez pentru prima dată cu cineva, îmi mai spun în sinea mea „Cât e de arogant!” sau “Cum a putut să facă asta? E un părinte inconștient!”. Am însă  marele noroc să fiu curioasă, întotdeauna vreau să văd ce se ascunde și după cortină pentru că satisfacția mea nu e să am dreptate cu scenariul meu, ci să văd toată piesa, să înțeleg omul dincolo de ceea ce pare a fi.

Dacă văd că am prejudecăți și am judecat un om după un comentariu pe Facebook, un articol sau o fotografie, de obicei îmi doresc să îl cunosc, iar când ne întâlnim las deoparte orice etichetă și îl privesc cu mintea deschisă. Uneori îmi dau seama că nu rezonăm deloc, că avem principii și valori diferite, așa că, ne strângem mâna și ne vedem în continuare de viață. Au fost însă și cazuri fericite, când s-a dovedit că m-am înșelat și am ajuns să leg prietenii cu oameni la care nici nu mă gândeam.

M-am întrebat de multe ori. Dacă astăzi ar fi ultima mea zi de viață ce regrete aș avea?

Îmi vin în minte, cuvintele lui Bilbo, din „Stăpânul inelelor”:

– “Este periculos Frodo să ieși pe ușă! Pășești pe drum iar dacă nu ești atent unde pășești nu poți să știi unde ai putea ajunge!”

Îmi amintesc că, în 2004, când mi-am anunțat familia că vreau să plec să lucrez pe vase de croazieră în America, au rămas toți cu gura căscată.

-Dacă se prabușește avionul, spunea mama. Dacă se scufundă vaporul?

-Da, dar dacă trec strada să merg la magazinul de peste drum și mă lovește o mașină?, le-am răspuns eu râzând. Atunci cum e?

Ce e siguranța? Eu personal cred că e doar un ideal, pentru că de fapt nu există siguranță. În cel mai bun caz poți avea un sentiment de liniște și de confort, când te știi la adăpost de pericol, dar nici atunci nu ai certitudinea că ești complet adăpostit!

Cineva spunea: “Nu lua viața prea în serios, oricum nu o să ieși viu din ea!”

În fiecare zi consumăm cel puțin jumătate din energie căutând siguranța și încercând să evităm problemele. Unii ar spune că e de fapt doar un act de lașitate, că fuga de pericole nu e cu nimic mai sigură decât expunerea la ceea ce ni se pare dificil.

Și pentru că vorbeam de regrete, cred că eu aș avea câteva. Uneori mi-am trăit viața așa cum au așteptat ceilalți de la mine. La naștere, părinții, apoi școala și întreaga societate, ne – au înmânat niște cutii în care ni s-a spus că trebuie să rămânem pentru siguranța noastră. Generație după generație, ne transmitem unii altora cutia în care să trăim. Totul de dragul siguranței, al conformismului social. Unii refuză cutia și aleg să trăiască liber, cu orice risc și la orice vârstă! Restul… fac ce li se spune.

Cum e să fii părintele unui copil campion, care vrea să trăiască doar la înălțime? Nu mă întrebați. Habar nu am? Eu am doi copii, de 9 și respectiv 5 ani, care acum fac tenis, dar care au mai practicat și alte sporturi precum fotbal, baschet sau înot, sporturi despre care ai spune că nu sunt deloc periculoase. Cu toate acestea pe terenul de fotbal sau de baschet au murit sportivi care aveau probleme de sanătate de care nici ei  și nici medicii nu știau, în bazinele de înot au avut loc accidente și au rămas copii paralizați sau au murit inecați.

Gândul meu e la doi copii care au murit în vârf de munte și au rămas acolo în zăpadă, până a doua zi, fără o lumânare la căpătâi și făra priveghi. Și apoi mă gândesc la părinții lor, care vor trăi cu vina de a-și fi susținut până la capăt copiii în aventura vieții lor.

dor-geta-popescu2-facebook

Dar, înainte să mă enervez pe cineva, să-l judec sau să-i dau un șut în fund, îndrăznesc să mă privesc pe mine!

Mi-e tare “Dor” să trăiesc liber!

Dumnezeu să le vegheze zborul lin spre cer!

Share this: