Cum am atras binele în viaţa mea

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, de când mă ştiu, dacă mi-am pus ceva în cap, nu m-am lăsat până nu am făcut să se întâmple. Cu mult înainte să ştiu cum funcţionează Universul şi care sunt legile lui dacă vroiam ceva de la viaţă, îmi luam pur şi simplu, fără să cer permisiunea cuiva.

Cea mai timpurie amintire a mea datează de la sfârşitul anilor ’80, de când nu aveam nici doi ani împliniţi. Părinţii mei erau sticlari. Lucrau într-o fabrică aflată la nici 2 minute de blocul de nefamilişti în care am crescut până la vârstă de 4 ani. Într-o zi m-au lăsat în grija unei mătuşi care nu îşi putea folosi o mâna din cauza unei pareze mai vechi.  Pe la orele prânzului, în micul orăşel în care trăiam s-a dat alarma generală. Nu se întâmplase nici o nenorocire, ci era doar un banal exerciţiu de alarmare publică. Ţin minte că acestea erau destul de dese la vremea respectivă. Curioasă din fire, am vrut să văd de unde vine zgomotul asurzitor care răzbătea prin fereastra apartamentului micuţ şi modest mobilat. Cum vă spuneam, aveam aproape doi ani. Mergeam bine şi reuşeam deja să mă cațăr cu uşurinţă pe canapeaua care se afla în faţă geamului. Din două mişcări am urcat pe spătar şi apoi pe pervazul ferestrei. Ţinându-mă de rama din lemn am păşit în exterior şi m-am aplecat peste pervaz. Locuiam la etajul al treilea.

 

Stăteam în picioare în cadrul geamului şi mă balansam periculos atunci când mătuşa mea a intrat în încăpere. A înlemnit în mijlocul camerei. Nu a scos nici un sunet de teamă să nu mă sperie şi să fac un gest reflex care să îmi fie fatal. S-au scurs secunde lungi până când, satisfacandu-mi curiozitatea, cu siguranţă în mişcări, am revenit în încăpere, am coborât din nou pe spătarul canapelei şi din nou în siguranţă pe covor. Mătuşa mea, îngrozită, se prăbuşise cu ochii închişi în mijlocul camerei. Se ruga. M-am dus la ea şi am atins-o pe umăr. Cu o voce cristalină i-am spus: “ E doar o alarmă. Să nu-ţi fie frică!”

E o poveste pe care mi-a spus-o tatăl meu şi pe care mi-o amintesc ori de câte ori copiii mei mai fac câte o năzbâtie copilărească.

Altă dată, tatăl meu m-a oprit la timp înainte să îi bat bunicii mele un cui în spate. Mă chinuiam de minute bune să îi aşez pe umeri un ştergar din cânepă dar acesta nu stătea şi pace! Fără să observe cineva, am reuşit să aduc din debara un ciocan şi un piron de vreo patru centimetri. Eram hotărâtă să îl folosesc ca să fixez ştergarul. Norocul bunicii că am fost oprită la timp!

Ce să spun, nu am fost un copil tocmai cuminte dacă e să mă iau după părinţii mei, ba chiar aş spune că că le-am făcut destule zile fripte. Nici acum nu m-am schimbat prea mult. Sunt o fire avangardistă şi chiar aventuroasă. Îmi plac meseriile neconvenţionale şi cele pe care, dacă nu există, le inventez singură. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc trebuie să vă mai povestesc un episod care s-a petrecut în urmă cu câţiva ani. Renunţasem de curând la televiziune, după 13 ani şi eram extrem de hotărâtă să mă apuc de altceva. Prima colaborare a fost cu un politician căruia îi pregăteam un discurs pentru un eveniment important. În timp ce făceam asta m-a sunat o cunoştinţă mai veche.  Vroia să ştie ce mai fac şi m-a întrebat dacă m-am apucat de altceva după ce am renunţat la televiziune. I-am răspuns senină: “Da. Sunt designer de reputaţie.” Probabil a căzut de pe scaun pentru că nu a mai spus nimic câteva secunde. Nu mi-a spus că n-a auzit în viaţa ei de această meserie şi nici nu m-a întrebat cu ce mă ocup de fapt. Am continuat discuţia doi ani mai târziu când ne-am întâlnit întâmplător. A vrut să ştie dacă un designer de reputaţie câştigă bine şi dacă are program flexibil.

Cred că, mai mult ca orice, îmi iubesc libertatea. Horoscopul tibetan spune că, potrivit anului naşterii sunt o sursă de apă curată. Vreau să cred că, pentru cei din jurul meu sunt mai degrabă un izvor de energie pozitivă. Oamenii mă întreabă adesea cum reuşesc în tot ceea ce îmi propun.  Răspunsul este simplu. Întotdeauna mă gândesc că o să reuşesc. Nu există o reţetă a succesului dar există o Lege a atracţiei care funcţionează după un principiu cât se poate de clar – ce dai, aia primeşti înapoi. Ce trimiţi în Univers se întoarce la tine mai devreme sau mai târziu.

De prea multe ori, în loc să ne concentrăm pe ceea ce vrem, ne concentrăm pe ceea ce nu vrem. Trăim cu teamă în loc să spunem tare şi răspicat ce ne dorim cu adevărat. De câte ori vi s-a întâmplat să spuneţi : “Nu vreau să mi se strice maşina pe drum” şi exact asta s-a întâmplat sau “De nu m-ar asculta astăzi la matematică” şi aţi fost primul care a fost scos la tablă? În popor circulă şi o zicala pe care ne-o spun bătrânii uneori: “ De ce ţi-e frică, de aia nu scapi!” De fapt, atunci când ne gândim la ce nu vrem să ni se întâmple, intrăm pe o anumită frecvenţa şi facem ca lucrurile să se întâmple în defavoarea noastră. De cele mai multe ori spunem: “Am avut ghinion!” dar nu e deloc aşa.

Eu am spus mereu că mi-am găsit frecvenţa. Nu mi-e frică niciodată să spun cu glas tare că îmi doresc ceva. Apoi, canalizez toată energia mea spre îndeplinirea acelei dorinţe. Universul găseşte mereu o cale să facă totul posibil chiar şi atunci când ne gândim că nu are cum.

De ce să nu învăţăm de la copii? Ei spun răspicat: “Vreau avionul albastru!” sau “Vreau apă!” Dorinţele lor sunt foarte clar exprimate în aşa fel încât nu există loc de interpretare. Şi, în majoritatea cazurilor, primesc ceea ce cer. Asta nu înseamnă că suntem noi părinţi slabi pentru că le îndeplinim dorinţele ci că ei şi-au dorit suficient de tare acele lucruri, încât le-au primit. 

Trebuie să credem că vom primi, chiar înainte să spunem “vreau” şi apoi să mulţumim, convinşi fiind că vom primi ceea ce am cerut. Trebuie doar să ne amintim să fim copii. Să ne dezbrăcăm de toate fricile şi să începem să credem. Indiferent că cerem Universului, Cerului sau unui Dumnezeu, oricare ar fi el, important e să cerem. Să avem curaj să spunem ce ne dorim.

Share this:

Imunitatea copiilor. Misiune imposibilă?

Anul școlar 2017 / 2018. Ziua 16. Deși speram că va fi altfel, și anul ăsta am început școala în forță. Doi copii din doi bolnavi, școlarizare obligatorie la domiciliu și orele mele de birou efectuate pe canapeaua din sufragerie. Unul stă acasă pentru că și-a fracturat mâna dreaptă la un antrenament de baschet iar celalalt s-a ales cu o viroză de sezon, pachet all inclusive – tuse, febră, muci și frisoane.

Între două mailuri și două telefoane, umplu o seringă de antiinflamator, și fac un ceai de plante. Termometrul ține pe alocuri loc de stilou și printre picături îl îngrijesc pe minionul cu mâna imobilizată în gips.

Unde s-a dus vacanța cu liniștea ei cu tot? Cei care au copiii la școală sau la grădiniță știu că un copil răcește, de mai multe ori pe parcursul unui an școlar. Uneori, noi părinții suntem de-a dreptul exasperați. Când încep să scadă temperaturile riscul ca micuții noștri să sufere de viroze este ridicat iar în colectivitate infecțiile respiratorii se transmit cu rapiditate. De fapt ele apar și atunci când sistemul imunitar este scăzut și nu am avut grijă să-l ajutăm puțin.  Eu, de fiecare dată când piticii mei de 10 și 6 ani răcesc, am grijă să îi supun unei diete alimentare care să le ajute organismul să lupte cu aceste episoade nedorite. Fructe, legume, sucuri proaspete, naturale și, atunci când simptomele persistă, la recomandarea medicului le administrez un antiinflamator, un anti – tusiv sau un anti – termic. Rar a fost nevoie să intervenim cu antibiotice și asta mă bucură pentru că eu le văd ca pe un atac la imunitatea pe termen lung a copilului.

Intrarea în colectivitate modifică fundamental stilul de viață al copiilor, aceștia fiind nevoiți să se adapteze unui mediu complet diferit, în care provocările sunt la tot pasul.  Stresul, emoțiile și oboseala nu afectează doar comportamentul copilului, ci și sistemul imunitar. Virozele, răcelile de sezon sau tulburările digestive se instalează mult mai ușor în această perioadă, mai ales pe un fond imunitar slăbit.

Dar ce e imunitatea de fapt și cum se poate obține? Cum ajuți copilul să se adapteze mai ușor la reîntoarcerea în colectivitate? Sper să aflu mai multe despre acest subiect de la Oana Moraru, mentor educațional cu 20 de ani de experiență. Oana Moraru participă la un Maraton de sănătate susținut de Secom și va ajunge la Sibiu pe data de 14 octombrie. Frumusețea acestor conferințe pe teme medicale este aceea că, poți afla informațiile direct de la sursă, fără să te pierzi în hățișurile internetului sau să aștepți pe holurile clinicilor de specialitate.

Dacă acest subiect vi se pare interesant, găsiți detalii și aici:

https://www.facebook.com/events/538580736473224/

Share this:

Cum am murit și am înviat într-o singură zi

“Trebuie s-o scoatem cât mai repede! Altfel nu o mai scoatem vie!”

Cuvintele doctorului au căzut ca un tunet asupra mea și instantaneu am simțit că mă cuprinde o amorțeala generală care a urcat rapid de la degetele picioarelor până în creștetul capului. Urechile îmi șuierau. Deși vedeam buzele doctorului mișcându-se, nu mai puteam să aud ce spunea. Era ca și cum aveam un coșmar și nu puteam să mă trezesc în ciuda încercărilor mele. Mi s-a părut că au trecut minute lungi până când medicul s-a întors pe călcâie și, înainte să iasă pe ușă a spus răspicat:

“Mâine la ora 10!”

Am înțeles atunci că e vorba despre ora la care urma să se nască copilul meu.

Frământările unei mame

Fusesem internată de urgență în spital în săptămâna 28 din cauza tensiunii arteriale care se încăpățâna să crească de la o zi la alta. Avusesem aceeași problemă și la prima sarcină și, oarecum, știam ce trebuie să fac sau mai exact ce să NU fac. Luam tratament împotriva hipertensiunii și, cu toate acestea, medicul mi-a spus că există riscul mare să fac preeclampsie  – un sindrom ce complică trimestrul 3 de sarcină și constă în valori crescute ale tensiunii arteriale, pierderi de proteine prin urină și edeme generalizate. Aceasta evoluează de obicei spre eclampsie, când apar convulsiile și, atât fătul, cât și mama, pot să moară în orice moment.

Știam că fiecare zi contează și că , atunci când un copil se naște prematur, organele lui nu sunt complet dezvoltate și asta îi poate cauza probleme serioase. Intram în săptămâna a 32-a de sarcină și aveam la dispoziție 24 de ore ca să mă pregătesc psihic pentru o naștere prematură. Un copil născut inainte de termen poate fi o experiență traumatizantă pentru orice mamă dar am încercat să vad și partea bună. Nu am născut la 28 de saptămâni cînd am fost internată în spital iar fetița mea nenăscută câștigase încă 4 săptămâni în uter ca să mai crească și ca să se dezvolte pulmonar.

Ziua cea mare

În orele urmatoare nu am închis un ochi. Eram conectată la tot felul de aparate și monitoare. Nu mă mai dădeam jos din pat deja de 4 săptămâni. Chiar și atunci când mă ridicam ca să mănânc sau ca să mi se facă igiena personală, tensiunea creștea nepermis de mult așa că medicul care îmi urmărea sarcina mi-a interzis categoric să mai cobor din pat. Mi-a spus că, dacă mă ridic, e ca și cum m-aș juca cu niște fire electrice la tâmplele copilului. Acum am încercat să mă mișc și mai puțin decât o făcusem în ultimele săptămâni, de teamă să nu ratez nici o mișcare a fătului. Trebuia să mă asigur că fetița mea rezistă până la nașterea programată a doua zi. De vreo trei ori m-am panicat pentru că nu mai simțeam nici o mișcare dar asistentele m-au asigurat că inima copilului bate regulat și că monitoarele nu înregistrează nici un fel de modificări.

A doua zi, pe la 7 dimineața, a venit o infirmieră ca să mă spele și să mă pregătească pentru operația de cezariană. Mai făcusem deja una așa că știam ce mă așteaptă. La 10 fără un sfert am fost dusă în sala de operație și mi s-a făcut rahianestezie. În câteva minute și-a făcut apariția și medicul. Și-a pus mănușile și, cu precizia unui ceasornic, la 10 fără un minut a făcut incizia. Mi-am ținut respirația. Număram secundele în același ritm cu secundarul ceasului care atârna pe perete. Apoi am auzit un clipocit, un sunet metalic și am simțit cum pântecele meu se golește, nu însă fără să opună o minimă rezistență. Abia atunci am văzut-o pe draga mea Livia Ognean, neonatologul care mi-a îngrijit și primul copil. Stătea cu mâinile întinse în fața doctorului ca să primească nou – născutul dezlipit prea devreme de lângă inima mea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Îmi plângeam și propria neputință dar plângeam și plânsul pruncului care trebuia să mai stea. Într-o clipită a venit pe lume Daria.

Ironia sorții! Deși s-a născut la 10 fix, a primit nota 5. Nu a plâns, așa cum fac de obicei bebelușii. Era inertă și albă precum scutecul cu care era învelită. Au urmat 5 minute în care m-am simțit mai aproape de Dumnezeu ca niciodată. L-am invocat în gând și am sperat că puterea minții mele va muta munții din loc pentru copilul meu abia născut, care merita o șansă la viață. Pentru câteva minute am avut doi Dumnezei – Dumnezeul la care mă rugam fierbinte și Dumnezeul din stânga mea, Livia Ognean, medicul neonatolog ce a luptat la propriu pentru viața copilului meu. De șase ani încoace port în suflet ca pe o icoană imaginea ei, aplecată deasupra Dariei, masându-i pieptul cu o blândețe și cu un calm extraordinar. După 5 minute lungi m-a anunțat că respiră și că va fi dusă la Terapie Intensivă.

Mamă de prematur

Imediat după naștere nu am reușit să-mi văd copilul deoarece a fost luată de urgentă din sala de operație pentru a i se acorda primul ajutor. Prima încercare de a intra în secția de prematuri a fost fără succes. Mi s-a spus că nu pot să intru deocamdată pentru că nu s-a depășit perioada critică. A doua zi, după ce am vorbit cu medicul neonatolog, am primit permisiunea să intru la Terapie Intensivă și să îmi cunosc fetița nou – născută.

Abia atunci am realizat cu adevărat ce înseamnă un copil născut cu două luni înainte de termen. Când am văzut-o în incubator, conectată la aparate, incapabilă să respire singură, cu o branulă care îi trăgea pielea fină a brațului, braț care era puțin mai gros ca degetul unui adult, am rămas fără suflare.

Pe secția Liviei Ognean, la Terapie Intensivă Neonatală, era urmărită cu grijă, pentru că oricând puteau să apară infecții, probleme de respirație sau modificări cardiace. Până când a putut să-și mențină temperatura corpului a fost învelită cu o pătură special încălzită. Timp de câteva zile a fost hrănită intravenos iar mai apoi, după ce s-a mai înzdrăvenit primea mâncare prin niște tuburi. Avea probleme de respirație așa că, un ventiltor îi pulsa aer înăuntrul și în afara plămânilor.

M-am întors înapoi în rezerva mea, acolo unde alte două mame aveau copiii lângă ele. Mă uitam la ele și le invidiam pentru că puteau să-și alăpteze copiii și să îi mângâie. Eu mergeam din 3 în 3 ore la alăptat. Ce însemna alăptatul pentru mine, o mamă de prematur? Să mă mulg într-o cană metalică pe care trebuia să o las lângă incubator iar asistentele o hrăneau pe micuța mea prin gavaj.

Când aveam câte o cădere psihică, făceam un tur al salonului de terapie intensivă și mă uitam la ceilalti copii. Unul dintre ei avea 750 de grame. Alții aveau malformații grave. Mă bucuram că a mea facea progrese. Fiecare gram câștigat era o mică victorie.

Datorită faptului că Daria a avut aproape 2 kg la naștere, greutate bună pentru un copil născut la 32 de săptămâni, a avut parte de o recuperare rapidă și, după 2 săptămâni am fost externate. În ultimele zile nu prea lua în greutate dar putea să respire singură iar asta era cel mai important.

În primele trei luni nu a plâns deloc. Asta m-a făcut să îmi pun un milion de întrebări. Mă temeam că hipoxia de la naștere a afectat-o din punct de vedere neurologic. Mi-am spus că nu mă voi liniști până nu voi vedea că poate să meargă și să vorbească. Timp de un an de zile am făcut recuperare – gimnastică Vojta și Bobbath. Mergeam cu ea în fiecare zi. Până la 10 luni a avut un retard neuro – motor dar la vârsta de 1 an medicul mi-a spus că a recuperat tot ce se putea și că are toate achizițiile pe care trebuie să le aibă un copil de 1 an. Tot la un an a făcut primii pași iar la 1 an și 6 luni spunea poezii. Mi-am dat seama că ce era mai greu trecuse.

M-au ajutat soțul meu și apropiații familiei care mi-au mai luat din responsabilități și astfel lucrurile au început ușor să intre în normal. Un rol important l-a avut și Alex, fratele Dariei, cu aproape 4 ani mai mare decât ea. Acesta a primit-o cu brațele deschise pe surioara mai mică și de atunci încoace și-a asumat rolul de protector al ei.

Acum, la 6 ani și jumătate, Daria e un copil foarte sociabil și isteț. Are o personalitate așa de puternică, încât încep să cred că s-a născut mai repede pentru că așa a vrut ea.

Îmi face zilnic declarații de dragoste și mă uimește mereu cu câte ceva. E mai isteață și mai dezghețată decât alți copii de vârsta ei. Deși la naștere a primit nota 5, sunt convinsă că astăzi ar primi nota 10+ de la orice echipă medicală din lume.

Daria este dovada că, cu răbdare și cu credință, orice poveste se poate transforma într-o poveste frumoasă.

Așa că…multă credință și putere, mame de prematuri!

 

Share this:

Cum am ajuns să ne fie frică să ne mai arătăm copiii?

Vedetele și copiii lor celebri 

În urmă cu două săptămâni am văzut peste tot imagini și fotografii de la nunta Pippei Middleton, sora ducesei de Cambridge. La televizor și pe Internet s-a vorbit și despre miri însă, în centrul atenției, s-au aflat ducesa Kate și prințul moștenitor William și mai ales cei doi copii ai lor,  prințul George și prințesa Charlotte. Fotografiile cu cei doi moștenitori ai familiei regale sunt rare dar și când apar, fac înconjurul lumii.

La fel de celebre sunt și fotografiile cu copiii unor staruri internaționale precum Brad Pitt și Angelina Jolie, David Beckam sau Tom Cruise. Aceștia au fost de acord să publice poze cu copiii lor în reviste, pe panouri publicitare sau pe Internet. Nimeni nu a văzut nimic greșit în asta, iar vedetele nu au avut nici o problemă să vândă drepturile de publicare a fotografiilor, pe sume exorbitante, unor tabloide care au folosit apoi fotografiile după bunul plac.

De ce noi ne temem și ei nu? Veți spune că ei sunt celebri și bogați și că își pot lua mai multe măsuri de siguranță decât noi, muritorii de rând.

Ne publicăm copiii pe rețelele de socializare?

Dar oare despre asta e vorba? Aproximativ jumătate dintre prietenii mei de pe Facebook publică portrete de familie în mod constant, iar cealaltă jumătate, absolut deloc.

Cei care își arată copiii, o fac în diverse situații: în vacanțe, la serbări școlare și în alte ipostaze cotidiene… fotografii absolut nevinovate. Adevărul este că ne cam plac pozele cu copii frumoși și fericiți! Iar atunci când mai fac și tot felul de șotii sau mutrițe haioase, postările adună rapid câteva sute de like-uri.

Cei care nu își pun copiii pe Facebook, nu o fac de frică. Fie de frica pedofililor care își fac de cap în mediul online, fie de teamă că, după ce vor crește mari, copiii lor le vor cere socoteală pentru faptul că i-au expus în tot felul de situații jenante sau mult prea personale.

Și pe bună dreptate mă întreb cum va arăta în viitor viața acestei generații care are o istorie publică pe Internet? Mă întreb dacă este moral, pentru că legal este, să public fotografii cu copiii mei.

Așadar! Ne publicăm copiii pe Facebook? Până acum, în număr covârșitor, aș spune că părinții spun “DA!”. Sunt atât de multe fotografii cu bebeluși drăgălași, încât există și un termen pentru asta “over-sharenting”.

Nebunia like-urilor 

La urma urmelor cu toții avem sentimente de afecţiune, devotament sau mândrie iar rețelele de socializare sunt de ceva vreme platforme prin care împărtăşim cu ceilalți momentele relevante ale vieţii noastre. Apariţia unui copil este o etapă foarte importantă în viața oricărui om. Psihologii spun că, uneori, dobândirea noului statut de părinte, ne entuziasmează atât de tare încât uităm de riscurile ce decurg din partajarea informaţiilor despre copii în mediul online.

Ce ne face de fapt pe noi, părinții, să ne aducem copiii în atenția unui public care nu ne este întotdeauna familiar? Și DA, folosesc persoana I pentru că și eu am experimentat nebunia like-urilor și am făcut postări despre proprii copii. Mie îmi place să cred că am fost prudentă, dar totuși nu aș vrea ca într-o zi să regret aceste postări.

Ca să răspund la întrebarea “De ce am facut-o?” pot să spun doar atât. O nevoie interioară m-a împins să împart bucuria unor clipe surprinse în imagini cu cei pe care îi am în lista mea de prieteni. “O s-o mai fac?” Nu știu să vă spun.

Pentru noi, adulții de astăzi, este ușor să controlăm aproape în totalitate imaginea noastră publică. Nu prea se știe cum arată părinții noștri și nici nu există check-in-uri cu vacanțele pe care le-am făcut de cand ne-am născut și până acum. Dar cum ar fi să nu putem controla noi expunerea noastră? Cum ne-ar influența asta viața? E greu de spus.

Pe cine interesează pozele cu copilul meu?

Lucrurile sunt extrem de fragile, oricum am pune problema, și de aceea, ca măsură preventivă, poate n-ar fi rău ca, înainte de a posta o nouă poză cu propriul copil pe Facebook, sau oriunde altundeva pe Internet, să ne punem două întrebări firești: Pe cine interesează și cât e de personală?

Când vine vorba despre pedofilia virtuală, unii spun: “Multă gălăgie pentru nimic!” Părinții s-au împărțit în două categorii – cei care ignoră complet pericolul și cei care blurează sau cenzurează toate pozele în care apar copiii lor. Eu cred că, și în acest caz, cheia este moderația.

Ce postăm?

Pentru început sunt câteva lucruri pe care putem să le facem pentru a ne proteja copiii pe Facebook:

  1. NU postăm pe Facebook imagini nud cu copilul (la baie, la plajă, pe oliță, etc.). Aceste fotografii pot să atragă persoanele cu deviații sexuale.
  2. Facem ordine în lista de prieteni. Dacă este posibil, păstrăm pe listă doar persoane pe care le cunoaștem în realitate.
  3. Folosim setările de confidențialitate și nu setăm pe “Public” pozele cu micuțul
  4.  Nu oferim detalii despre școala sau grădinița la care merge copilul, adresa la care se află sau programul lui zilnic.

Întotdeauna va exista și alternativa de a renunța complet la postările care conțin fotografii cu copiii noștri.

“Părinții mândri” sunt enervanți pentru ceilalți internauți

Și, în plus, oricare ar fi motivul care ne determină să publicăm fotografii sau imagini din viaţa copiilor noștri, mai trebuie să știți și că interesul utilizatorilor de Facebook pentru acest tip de conţinut este foarte redus. Un sondaj realizat în 2014 arăta că 36% dintre utilizatorii Facebook erau „ iritaţi” de postările părinţilor mândri cu copiii lor. Singurele lucruri care enervau mai mult la momentul respectiv erau postările din sala de fitness şi fotografiile cu mâncarea din farfurie.

Atât pentru azi. Las câteva gânduri imperfecte și pentru mâine. Că, slavă Domnului, am destule!

Share this:

Spovedania unei femei imperfecte

“-De ce scrii?”

Asta mă întreba acum o lună Liviana Tane, o bună prietenă, venită la Sibiu pentru câteva ateliere de scriere creativă. M-a invitat la unul dintre atelierele ei și m-am dus fără sa stau pe gânduri. Acolo am primit o provocare. Să scriu ceva. Orice.

Am început să scriu despre escapada pe care tocmai o făcusem la Paris împreună cu soțul meu. Am scris la atelier și am continuat să scriu și acasă. Nu mă mai puteam opri. Atunci mi-am dat seama ca scrisul mă face să mă simt bine, mă eliberează într-un fel în care nu aș fi crezut vreodată. M-am gândit că subiectul va fi interesant pentru o mână de oameni şi că, probabil, vor fi puțini cei care vor fi interesați să citească ce scriu eu. Cu toate acestea am continuat să aștern pe hârtie amintiri și gânduri imperfecte și am pus istorioarele pe care le scriam pe un blog.

Pentru mine, scrisul este ca o confesiune făcută mie, mă descopăr cu fiecare rând scris și îmi aștern pe hârtie gânduri și trăiri, care astfel nu mai sunt efemere. Scriu pentru că am nevoie de o spovedanie, pentru că înțeleg de două ori mai bine orice gând pe care îl las pe hârtie.

Și apoi, sunt lucruri pe care vreau să le spun şi am nevoie de un loc în care să o pot face. Scriu pe blog din nevoia de a mă exprima și deocamdată o fac pentru că subiectul e important pentru mine. E felul meu de a clădi ceva al meu și de a pune acel ceva în lumea în care trăim. Și, în plus, am constatat că nicicând nu sunt mai mult “eu” ca atunci când scriu.

Nu în ultimul rând, scriu pentru a mă cunoaşte mai bine. Prin scris am deschis o fereastră către propria fiinţă. Scrisul e bun pentru că duce la conștientizarea gândurilor și îmbunătățește starea de spirit. O povestioară scurtă e exact ce-mi trebuie ca să simt că m-am descărcat.

Băiatul meu de 9 ani m-a întrebat la un moment dat:

-Mami, tu ești scriitoare?

Prietena mea, Liviana, i-a răspuns:

-Da!

Copilul a continuat, ușor contrariat:

-Păi, dacă ești scriitoare eu de ce nu te-am citit?

De fapt nici nu trebuie să fii scriitor pentru a te apuca de scris. Trebuie numai să îți așterni gândurile pe o hârtie, așa cum artiștii își fac mai întâi schițe. Cine știe, poate într-o zi aceste idei vor da naștere unui roman.

Îmi doresc ca într-o zi să fiu unul dintre scriitorii care, odată ce le deschizi cartea, te introduc în Universul lor, în viata lor, și te fac să îți pară rău că îi părăsești în momentul în care întorci coperta din spate. Până atunci voi continua să scriu aici, compulsiv și terapeutic.
Pentru cei care încă nu mă cunosc, mă prezint acum:
-Bună, sunt Lidia Bădilă și nu sunt perfectă!
Share this:

A fost odată 29 Mai…

-Pot să mă așez?

Am întors capul. M-am uitat la băiatul care aștepta un răspuns de la mine și nu știam ce să spun. Mă așezasem pe singurul loc care, credeam eu, mă ferea de orice discuție de complezență cu vreo colegă de liceu sau, mai rău, cu vreun profesor.

Era 29 mai 1997. Terminam un liceu cu profil uman și, în acea zi ploioasă de joi, ne îndreptam spre restaurantul unde urma să facem banchetul. Afară ploua torențial și ploaia îmi pătrunsese parcă și adânc în suflet. Înainte să mă urc în autobuz, stătusem un sfert de oră în baia magazinului în care lucram cu jumătate de normă, ca să plâng.

Cu ochii larg deschiși

Era a treia oară când încercam să ies dintr-o relație toxică și de data asta eram mai sigură ca niciodată că asta era ceea ce îmi doream. Băiatul de care tocmai mă despărțisem, pusese stăpânire pe viața mea și, după doar câteva luni de iubire adolescentină, începuse să îmi controleze nevrotic orice mișcare. Eram o copilă dar știam că iubirea n-are cum să fie așa. Până la 18 ani citisem vreo trei biblioteci de cărți și, în toate, iubirea adevărată era despre libertate, despre speranță și despre încredere.

În ziua banchetului mi-am luat inima în dinți și l-am anunțat pe viitorul meu fost iubit că între noi totul s-a terminat. Am avut parte de o scenă, așa cum mă așteptam și am răsuflat ușurată atunci când a plecat.

Sfârșitul inocenței?

Băiatul din fața mea încă aștepta un răspuns. Era un coleg de la mate-fizică pe care îl cunoșteam. Era băiatul popular, mereu înconjurat de fete. Era DJ la petreceri și prezentase și vreo două baluri. Părea genul mereu disponibil, pentru care fetele erau niște trofee cu care să se laude pe holurile liceului. Nu era în nici un caz genul meu.

-Nu poți, plouă! îi spun fără să îl privesc.

De fapt ăsta era și motivul pentru care mă așezasem acolo. Trapa autobuzului nu se închidea bine și pe scaunul de lângă mine cădeau picuri mari de apă. Asta, mă gândeam eu, trebuia să descurajeze orice persoană care ar fi vrut să se așeze pe locul de lângă mine. Aveam nevoie de timp ca să îmi ling rănile, și ca să aflu cum să îl uit pe cel despre care, credeam eu atunci, era iubirea vieții mele.

Băiatul de la mate-fizică nu se mișca din loc. A analizat scurt situația, a mai tras o dată de trapă și apoi s-a așezat lângă mine. Instinctiv m-am apropiat mai tare de geam. Mă prinsese cu garda jos! Mă învinovățeam în gând că nu am fost mai fermă și că nu i-am spus că nu vreau să se așeze lângă mine. Nu îmi făcea plăcere compania lui. Nu îmi doream de fapt compania nimănui. Dar oare mai conta? Eram hotărâtă să nu scot un cuvânt.

– Arăți foarte bine azi, îmi spune el după o tăcere lungă și stânjenitoare.

Asta m-a făcut să izbucnesc în râs. Eram singura fată care nu era îmbracată și aranjată deoarece abia ieșisem de la serviciu. Eram de altfel și singura care muncea de la 16 ani.

M-am uitat spre gentuța pe care o țineam în poală și mă întrebam dacă rochia îndesată în grabă acolo nu va fi mult prea șifonată pentru a fi purtată la banchet. Mă uitam la colegele mele care erau frumos machiate, purtau rochii scumpe și erau coafate impecabil. Eu eram îmbrăcată cu niște jeanși negri și cu o bluză din bumbac. Părul era prins în grabă la spate cu o agrafă. Aveam doar puțin rimel pe gene și buzele îmi erau acoperite cu un balsam de culoarea cireselor de mai. Eram zgribulită, plânsă și nu mă simțeam deloc frumoasă. De aceea, remarca noului meu vecin mă amuza teribil.

Când mâinile vorbesc

Colegul se fâțâia pe scaun încercând să evite picurii de ploaie. Se apropia din ce în ce mai tare și asta mă făcea să nu mă simt deloc confortabil. Încercând să mă feresc, am scăpat geanta din mână. S-a aplecat repede să o ridice și, pentru un moment, mi-a atins mâinile.

-Nu ți-am spus că plouă? am spus eu puțin încurcată.

-Ai mâinile foarte reci. Îmi dai voie să ți le încălzesc? Nu mușc, să știi! Mi-a spus el sigur pe el. Fără să mai aștepte răspunsul meu, mi-a apucat ambele mâini în palmele lui.

3

Gestul m-a luat prin surprindere, așa că, neștiind ce să fac, am continuat să privesc pe geam, lăsându-mi mâinile într-ale lui. Era cald și era bine. Era un sentiment de o inocență dezarmantă, cu care eu nu mă mai întâlnisem până atunci.

La mâna destinului

Autobuzul a ajuns în parcarea restaurantului. M-am ridicat să cobor. Pentru o clipă privirile noastre s-au întâlnit scurt. Avea ochi albaștri. Niște ochi albaștri cum rar mai văzusem. L-am salutat scurt și mă gândeam că e puțin probabil să ne mai vedem la petrecere. Era deja destul de ciudat dar aveam cercuri diferite de prieteni așa că, probabilitatea să ne mai intersectăm era destul de mică. M-am grăbit să cobor din autobuz. Pe terasa restaurantului mi-a cerut să facem o poză.

329112_10150573275897994_1512398296_o

După ce i-am făcut pe plac m-am dus direct spre toaleta restaurantului unde, urma să mă schimb. Mi-a luat câteva minute să îmbrac rochia simplă pe care o aveam în geantă. Mi-am reîmprospătat rujul pe buze și am intrat în restaurant ca să mă alătur colegilor și profesorilor.

18700714_10155539164337994_875289249312416854_o

M-a întâmpinat același băiat cu ochi albaștri. M-a informat scurt că singurul loc liber este lângă el. M-a invitat la masă și mi-a ținut scaunul ca să mă așez. Nu m-am împotrivit.

Mi-a furat primul sărut când m-a condus acasă apoi, l-am lăsat să îmi încălzească mâinile încă 20 de ani.

45438_464711682993_1449726_n

M-am dus cu el la altar după ce mi-a promis că o să-mi facă copii cu ochi albaștri. S-a ținut de cuvânt.

18814668_10155539147962994_3117845644625061802_o

20 de ani

Acum 20 de ani ceream o porție de fericire. Am primit mult mai mult decât atât. Vorba unui clasic în viață: “Ce e dragostea? E un cutremur cu multe grade pe scara Richter!”

29 Mai fericit, băiatul meu cu ochi albaștri! Ce bine că ne-am întâmplat!

 

Îți dăruiesc această melodie pe care am auzit-o prima dată azi și pare că a fost scrisa pentru noi. Enjoy!

 

Share this:

Good bye, America! Eu, mi-am găsit sensul.

Cu picioarele pe pământ

“Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…”

Așa se termină poveștile cu prinți și prințese, nu? E un clișeu, știu. Mă dojeneam singură în gând, spunându-mi că eu sunt realistă, că știu că, după ce se termină povestea, prințul se apucă de băut iar prințesa fuge cu zmeul.

Poveștile cu happy-end se găsesc doar în cărți. Realitatea e cu totul alta. M-am măritat după 7 ani de relație dar și atunci mi-a fost teamă că vom strica totul printr-o căsătorie. În jurul meu am avut doar exemple negative. Parcă toți se căsătoreau doar ca să aibă de cine să se despartă. Mama și tata au divorțat când eu aveam 10 ani, apoi am văzut familiile rudelor și apropiaților destrămându-se rând pe rând, una după alta.

Am plecat să muncesc pe vapor la cinci luni după ce am spus DA. Într-un fel, cred că m-am gândit că e singura cale să păstrăm dragostea vie, ca și până atunci. A fost un soi de lașitate dacă vreți…și da, și un ultim examen. Eu cred că, fiecare relație are un unghi de proiecție și o doză de negare. E ca și cum partenerul ar ține o oglindă în fața ta și îți arată ceea ce urăști mai mult la tine. Cu timpul, asta macină relația și rezistă doar cei dispuși la compromisuri. Pentru mine, căsătoria înseamnă să faci aceeași alegere în fiecare zi, pentru tot restul vieții tale. Și asta te poate băga puțin în sperieți!

Regăsirea

Avionul rula pe pista netedă, asemeni unei lebede uriașe pe luciul unei ape. Așteptarea avea să ia sfârșit în mai puțin de zece minute. Nu simțeam nimic altceva decât dorul mistuitor și dorința copleșitoare de a fi din nou lângă El. Nu cred ca, vreodată în viața mea, să mai fi simțit dorul atât de dureros.

Am trecut prin toate procedurile de debarcare fără să fiu atentă. În timp ce așteptam să se învârtă banda cu bagaje, trăgeam cu ochiul la ușa glisantă care dădea în sala de așteptare. Nu vedeam mare lucru. În cele din urmă mi-am luat valiza și am ieșit. Mi-am imaginat că așa s-a simțit și primul om care a pășit pe Lună. Inima îmi bubuia în piept iar picioarele păreau că nu ating pământul.

Razele soarelui m-au orbit instantaneu. Vedeam zeci de mâini întinse spre mine, zeci de buchete de flori și apoi…da. Fix ca în filme. A apărut El.

-Bine ai venit!

10407739_10152806991752994_4270661732948764786_n

Mi-am găsit sensul

Despărțirile sunt ca și cum ai fura dintr-un puzzle mai multe piese importante. Oricât de mult ai încerca să pui ceva în locul pieselor care lipsesc, puzzle-ul nu va fi niciodată întreg. Regăsirea nu înseamnă să fii fericit, ci să încetezi să fii nefericit.

Femeia care vroiam să devin își regăsise în sfârșit bărbatul. Cei doi ani pe vapor au fost cei mai transformaționali ai vieții mele. M-am redescoperit pe mine însămi ca un fluture care, după o eternitate, e în sfârșit eliberat. Am părăsit un job sigur și confortabil și am pornit spre necunoscut. Am înțeles și că nu pot să fac pe plac tuturor și mi-am dat voie să mă iubesc și să accept ceea ce sunt.

Mi-am îndeplinit obiectivele pe care îmi propusesem să le ating până la 30 de ani și apoi le-am abandonat pe toate pentru că am găsit ceva mult mai prețios. Mi-am găsit sensul. Viața mea abia acum începea cu adevărat!

Gândurile imperfecte sunt însoțite și astăzi de cântecul perfect:

 

Va urma…

Share this:

Gata, coborâm ancora! Unde se pune virgula în iubire?

Cererea în căsătorie

-Draga mea, lasă-mă să îți încălzesc mâinile. Sunt atât de reci!

Am tresărit. Deși auzeam aceste cuvinte rostite în limba engleză, mi-am adus aminte că cineva mi le spusese și mie, cu ani în urmă, pe același ton și cu aceeași căldură în voce. Îi priveam cu ușoară invidie pe cei doi îndragostiți australieni, în timp ce coboram dintr-un elicopter care ne aducea înapoi la Juneau, capitala statului american Alaska. Cei doi erau pasageri VIP pe ultimul vas de croazieră pe care am lucrat, Norwegian Spirit. În acea zi i-am însoțit într-o excursie care presupunea un zbor de agrement deasupra Pacificului, cu aterizare pe unul dintre ghețari.

A fost o călătorie de vis, cu toate ingredientele de care are nevoie un cuplu de îndrăgostiți – peisaje unice care îți tăiau respirația, aventură, adrenalină și bineînțeles șampanie. Louie, căci așa se numea bărbatul, tocmai o ceruse în căsătorie pe aleasa inimii lui, Joyce, în mijlocul Pacificului, la -20 de grade Celsius. La aterizarea pe ghețar, s-a așezat în genunchi în fața ei și i-a cerut mâna. Tânăra a acceptat cu ochii în lacrimi.

Cerere-In-Casatorie-Distrusa-De-Un-Val-Maricel

Mă răscolesc amintirile

În timp ce coboram din elicopter și mă îndreptam spre docuri, gândurile mi-au zburat departe, acasă, la soțul meu. Îmi răsunau în minte cuvintele rostite de Louie și îmi aminteam cum, în urmă cu 9 ani, așa m-a abordat Florin într-o zi ploioasă de mai. Mi-a atins în treacăt mâinile inghețate si mi-a cerut să îi dau voie să mă încălzeasca. L-am lăsat. Restul… e istorie.

În acea după-amiază de februarie amintirile erau aproape dureroase. Simțeam o înțepătură în piept. Mă copleșise dorul și după câteva ore petrecute cu Louie și Joyce, tânjeam după îmbrățișarea soțului meu aflat pe cealaltă parte a globului. Îmi doream cu ardoare să îmi așez capul la pieptul lui și să caut mângâiere dar, ne despărțea un ocean și încă două luni de contract pe vapor.

wpid-i_miss_you

Eu pe un țărm, el pe altul

Îl sunasem cu trei zile în urmă, înainte să plec din San Francisco. Am vorbit vreo 30 de minute și la un moment dat convorbirea s-a întrerupt. Mai aveam să-i spun multe lucruri, am simțit că și el vroia să-mi spună ceva. Trecuseră patru luni de la ultimul concediu acasă și erau deja doi ani de când trăiam pe apă. Despărțirile erau din ce în ce mai grele și nopțile tot mai lungi.

Bucuria de a descoperi locuri noi scădea tot mai mult pe zi ce trecea iar insulele exotice pe care le vizitam începuseră toate să mi se pară la fel. Mă mai bucuram doar de apusurile de soare. Stăteam pe puntea vaporului și îmi imaginam că soarele care apune la mine se duce ca să răsară acasă, la geamul lui. Asta mă făcea să îl simt aproape și într-un fel să mă sincronizez imaginar cu el.

Hai, vino mai aproape! 

În acea după-amiază m-am despărțit de Louie și de Joyce și mă îndreptam spre cabina mea. Gândurile încă nu-mi dădeau pace. Mă neliniștea faptul că nu reușiserăm să terminăm discuția telefonică. Mai aveam vreo 2 dolari pe cartela de Internet dar plănuiam să fac cumva să îmi ajungă până ne întorceam în San Francisco. Nu știam ce să fac. Mă costa vreo 50 de cenți numai ca să intru și să deschid mailul iar ca să și citesc sau să răspund, cheltuiam,  un dolar de pe cartelă. În 2006 încă nu eram în era Internetului și era scump să accesezi mailul pe vapor, prin satelit.

Până la urmă nu am rezistat. Mă gândeam că, chiar dacă rămân fără Internet până la finalul croazierei, adică peste trei zile, măcar văd dacă am vești de la Florin, iar asta mă va liniști. M-am instalat în fața calculatorului, am intrat pe mail și am văzut că am un mesaj. Încercam să mă grăbesc, ca să mă taxeze cât mai puțin de pe cartelă, dar netul avea două viteze: încet și foarte încet. De fiecare dată mă bucuram când îmi trimitea mesaje lungi și îmi povestea tot ce se întâmpla acasă. Și de data asta speram să deschid un mail kilometric, așa cum îmi plăcea dar, în fața ochilor mi s-a deschis o filă aproape goală pe care scria doar atât:

“Te vreau lângă mine!”

Mailul avea și atașament. Era o piesă. Spre norocul meu mă așezasem la un calculator cu boxe. Nu știam cântecul. Era “Vino mai aproape”, de la Bere Gratis.

Versurile sunau cam așa: “Hai, hai, vino mai aproape/ Hai, hai, oceanul ne desparte/ Tu pe un țărm, eu pe altul/ La mijloc ne leagă cerul albastru…/Într-o zi ne vom întâlni/ Tot ce-am pierdut vom povesti… odată.”

Decizia

Cântecul mi-a mers direct la suflet. Nu mi-a trebuit mult. Am luat decizia în două secunde. Gata, e timpul să cobor ancora! M-am dus direct la Front Office manager și mi-am dat demisia. I-am spus că am o urgență acasă și am cerut să plec cu două luni înainte de încheierea contractului. Asta însemna că trebuie să ma întorc pe cheltuiala mea în România. Am cerut permisiunea să dau un telefon acasă din Recepție. Era destul de greu să primești aprobare să suni prin satelit. Totuși am primit-o. În România era ora 2:00 dimineața. L-am trezit pe Florin din somn și i-am spus doar atât:

– Mă întorc acasă!

Două săptămâni mai târziu mă aflam pe aeroportul din Miami și mă îmbarcam într-un avion cu destinația România. Aventura americană se încheia aici!

Nu am pus punct. Doar o virgulă.

Era 8 martie 2006. Mă mai despărțea doar o noapte de bărbatul iubit, o noapte cu frământări, cu multe planuri de viitor. Mă uitam pe geamul avionului și retrăiam ziua în care m-a condus la aeroport pe 10 februarie 2004. Îmi aminteam ce mi-a spus atunci: “Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.”

Avea dreptate. Nu aveam regrete dar…cum pui virgula în iubire? Știam că, pentru noi, “mă întorc la tine” valorează mai mult decât “vin la tine”, că,  “te vreau lângă mine” cântărește mai greu decât “vreau sa îmi petrec noaptea cu tine”.

Mi-am spus că viața nu are cum să fie altfel decât minunată lângă bărbatul care m-a dezbrăcat mai mult decât de haine. M-a dezbrăcat de orgolii, de tristețe și a știut să-mi alunge temerile.

Pentru mine, acasă nu mai era demult un loc. Era acel bărbat cu ochi albaștri care omoară toți balaurii din viața mea!

16684081_10155156453202994_8955212963241645593_n

Va urma…

Share this:

Mai avea puțin și scufunda un vapor de croazieră! Trump i-a cerut căpitanului să înfrunte furtuna ca să ajungă la timp la filmări!

Liniștea dinaintea furtunii

8663058c2b404bee09f1e4a4c4945ab5

E una din acele seri când pasagerii nu prea ies la plimbare pe vapor. Marea e foarte agitată și la Recepție vin doar cei care au nevoie de Dramamină, niște pilule galbene împotriva răului de mare. Și eu am supraviețuit primele trei luni pe vapor, numai cu ajutorul acestor pastiluțe dar acum, la un an de la îmbarcare sunt deja obișnuită, tangajul nu mai are nici un efect asupra mea.

Am intrat de serviciu în Recepție la ora 9:00 și până dimineață la 7:00 mai e mult. Citesc registrul de comunicare și apoi verific itinerariul. Mai așez din lucrurile care stau să cadă de pe birou. Ne clătinăm destul de tare.

Norwegian Dawn face o croazieră de 7 zile New York – Bahamas și acum suntem pe drumul de întoarcere la New York după ce am făcut opriri în Miami, Port Canaveral și Nassau – Bahamas. Vasul pare că urcă și coboară, ca pe un roller coaster uriaș. Prin ușa glisantă, aflată lângă Recepție, văd valurile mari care se sparg pe punte și mătură tot ce găsesc în cale. Am mai avut și altădată vreme rea, dar acum parcă e altceva.

Mă uit la doi ofițeri care au ieșit pe punte, cu pelerinele pe ei, ca să-și verifice probabil sectorul. Sunt încordată la maxim și mă țin cu putere de pupitrul de Recepție pentru că, cu greu îmi mai pot ține echilibrul.

Valul uriaș

187314439_1b2caf6fd7_o

Ochii îmi sunt ațintiți pe punte, la cei doi ofițeri. Deodată văd un munte mare de apă care se ridică la mică distanță de balustrada vaporului. Simt cum o forță supranaturală trage vaporul spre adâncuri după care, asemeni unei mingi pe care o împingi forțat într-un bazin cu apă, tâșnim înapoi la suprafață. Urmează trei secunde interminabile și apoi lovitura! Bum! E un sunet sec, înfundat, înfricoșător!

M-am lovit puternic la mâna dreaptă dar adrenalina îmi inundă instantaneu tot corpul și mi se pare că nu mă mai doare nimic. În mai puțin de un minut, Recepția e luată cu asalt. Pasagerii plâng, țipă, amenință, vor să coboare.

Baby-life-jacket-567844893df78ccc1534cd2d (1)

Membrii echipajului se mobilizează rapid și încep să împartă veste de salvare. În nebunia creată îmi pun și eu o vestă. Un ofițer superior dă un ordin scurt:

-Toată lumea să se întindă pe jos!

Atriumul e acum plin-ochi. Oamenii se privesc cu teamă unii pe alții și nu știu ce să creadă. Câteva minute mai târziu, ajung la Recepție și pasagerii din partea din față a vaporului. Aceștia dau vestea că ne-a lovit un val de peste 20 de metri și că 60 de cabine sunt inundate acolo de unde vin ei. Se aud din nou plânsete înfundate. Cineva cere imperativ să facem ceva! Altcineva spune ceva de Trump.

-El e de vină! Vă grăbiți să ajungeți la filmare! De aia ați plecat la drum pe furtuna asta!

Ceilalți pasageri îl ignoră. Pe fețele lor se citește îngrijorarea.

Groază pe acorduri din Titanic

Dintr-o dată, de nicăieri, încep să se audă acorduri de pian. Mă uit în jur și mi se pare că asist la o scenă supra- realistă dintr-o piesă de teatru. Printre oamenii întinși pe jos, se zărește pianistul, care își răsfoiește repezit partiturile împrăștiate.

-Asta e bună! îmi zic în gând. Cât de nebun să fii să cânți “My heart will go on” pe un vapor care a intrat la apă!?

Melodia are același efect asupra tuturor. Câțiva oameni îi cer să se oprească. Pianistul se conformează. Se așează trist pe o treaptă. Mă uit la el și mi se pare că stă într-o poziție nefirească. Abia acum realizez că partea din față a vaporului e destul de înclinată. Din cauza cabinelor inundate, centrul de greutate s-a mutat spre botul vasului.

Oare merit încă un răsărit de soare?

Mă așez și eu pe jos, în spatele Recepției. Nimeni nu mai cere Dramamină, nimeni nu mai vrea să își verifice contul, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță. Aș vrea să plâng dar lacrimile mi-au înghețat. Îmi trec prin fața ochilor oameni, locuri, zâmbete, frânturi de amintiri…În doar câteva minute reușesc ce nu am reușit o viață întreagă. Trag linie și îmi închei socotelile cu viața. Nu am regrete. Am trăit intens. Am făcut alegeri bune. Oare mai merit încă un răsărit de soare?

47.-Apus-de-soare

Ce a urmat?

Orele au trecut încet. Garda de coastă ne-a recuperat abia dimineața la 6:00, deși apelul SOS fusese trimis seara la 23:40. La lumina zilei se vedeau și proporțiile dezastrului. Am fost chemată să particip la evacuarea pasagerilor VIP. În partea din față pompele scoteau apa din cabine. Era plin de cioburi și resturi de mobilier peste tot. În câteva minute urma să docăm în Charleston. Toți pasagerii vroiau să coboare. Le fusese de ajuns noaptea trecută. Au stat șase ore pe burtă, pe holurile vaporului, cu vestele de salvare pe ei neștiind ce urma să se întâmple.

Atunci am cunoscut doi bătrânei simpatici din New York, soț și soție de peste 40 de ani. Aceștia își rezervaseră un penthouse la etajul al 11-lea. Erau în pat și se uitau la televizor când ne-a lovit valul uriaș. A doua zi amândoi aveau trupurile acoperite de rănile provocate de cioburile care au sărit dintr-un perete din sticlă. Amândoi au fost coborâți de pe vapor pe targă. Eu am avut sarcina să îi conduc la terminal. Era dureros să îi văd zăcând așa unul lângă altul.

-Bine că am scăpat! zic eu. Nu trăiești în fiecare zi așa ceva!

Bătrânelul face un efort și râde .

– Domnișoară, noi am scăpat acum patru ani și din atacul terorist de la World Trade Center. Eram amândoi în turnul de sud. Ne iubește Dumnezeu, a mai spus el împăcat cu ceea ce se întâmplase.

Se caută vinovați

Imediat ce am docat în Charleston am fost asaltați de presă. Jurnaliștii vroiau să știe unde se grăbea căpitanul și de ce a plecat la drum fără să țină cont de avertizările meteo.

apprentice-2014_0511_nbcuxd_upfront2014_celebrityapprentice_keyartimagehoriz_v1_1920x1080_fl-1

Zvonul ca Norwegian Dawn trebuia să apară duminica dimineața în show-ul televizat “Ucenicul”, prezentat de Donald Trump, și că ăsta era motivul pentru care căpitanul ne-a târât pe toți în mijlocul furtunii, s-a răspândit rapid. Relatările din presă confirmau lucrul acesta și mai târziu a făcut-o și Donald Trump.

Aveți dovada aici:

 

18447734_10155470660062994_984460315_n

18424600_10155470318552994_1478039074_n

Cert este că n-am ajuns la timp ca să apărem în acel episod. S-a filmat altul, ceva mai târziu. Presa susține ca NCL a pierdut 1 milion de dolari din cauza întârzierii și încă un milion daunele plătite pasagerilor care au dat compania în judecată. În total 2 milioane de dolari. Ăsta a fost prețul pus pe capul nostru? Probabil că nu vom afla niciodată.

Cineva acolo sus mă iubește

Bună, sunt Lidia Bădilă și am 12 ani. Pe 16 aprilie 2005, m-am născut a doua oară. De atunci încoace viața mea are mai mult sens și asta pentru că mi-am câștigat pe merit fiecare răsărit de soare!

Din episodul următor: Ce m-a adus acasă?

Share this:

Am dat chiria pe un vas de croazieră!

Vi s-a întîmplat vreodată să simțiți nevoia să vă ciupiți ca să fiți siguri că ceea ce vi se întâmplă este aievea? Așa mi s-a întâmplat mie când am aterizat în New York.

Cum spun americanii: “Big city, big dreams”, adică într-un oraș mare și visele sunt mari. Trebuie să mergi acolo ca să înțelegi și nu spun asta cu condescendență, o spun pentru că chiar așa e!

New York-ul este fără îndoială unul dintre cele mai atractive și vibrante orașe ale lumii. Probabil că ai nevoie de o viață întreagă ca să-i descoperi toate secretele. Odată ajunsă în New York,  a fost imposibil să nu mă orbească strălucirea orașului și nu că aș fi eu așa ușor de impresionat dar e totuși centrul comercial, financiar și cultural al Americii!

Compania pentru care lucram m-a cazat la Radisson. Stăteam într-o cameră la etajul 22. Diferența de fus orar mă dăduse complet peste cap. Era două noaptea și eu stăteam lipită cu nasul de geam. Eram ca Alice în Țara Minunilor. Cred că atunci m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de New York. Într-un târziu am reușit să dorm vreo două ore. În dimineața următoare începea cu adevărat aventura vieții mele.

***

-Puneți bagajele pe bandă! Faceți dreapta pentru control corporal! Înapoi! Nu v-ați dezinfectat mâinile!

Primeam atâtea ordine deodată, încât eram de-a dreptul buimacă. Staff-ul responsabil de securitate, majoritatea filipinezi, încercau să ne grăbească. Vorbeau o engleză stricată și trebuia să le citesc pe buze ca să îmi dau seama ce vor să spună. Șeful lor era un ofițer englez, pe nume Boyle. S-a uitat la mine și mi-a spus într-o engleză curată, cu accent britanic:

-Ești nouă, nu-i așa?

-Da, răspund eu timid.

-Aaa, Canada! Mi-am dat seama după accent zice el.

-Nu, România. Europa de Est.

Trec mai departe și mă țin după ceilalți angajați, care păreau că știu exact unde trebuie să meargă. Ajung la Biroul de resurse umane, unde primesc cartela de acces în cabina mea și o legitimație de crew. Mi se spune să trec pe la spălătorie ca să ridic și două uniforme. N-aveam la dispoziție decât 30 de minute – să fac un duș, să mă schimb și eventual să mănânc ceva până îmi începeam programul de lucru în Recepție.

În toată agitația mi-am dat seama că nici nu știam cum arăta vaporul pe dinafară. De la docuri m-au dus direct în terminal și apoi la culoarul de acces pe vapor. M-am uitat în jur. Curățenie absolută, păreau holurile unui spital. În Crew Area, zona rezervată personalului, nu era însă nici pe departe luxul pe care îl văzusem în pliantele destinate pasagerilor.

Cabina mea era mică, de cel mult 15 mp. Avea strictul necesar – duș, toaletă, TV și un dulap dar m-am cam speriat când am vazut că trebuie să împart spațiul acela, și așa mic, cu încă trei colege.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta pentru că s-a dat alarma. Făcusem la Odessa pregătire pentru situații de urgență și știam că fiecărei situații îi corespunde un cod. O voce repeta întruna “Cod Oscar! Cod Oscar” Colegele mele de cameră aproape m-au luat pe sus. Mi-am luat butonul ce trebuia prins la cămașă și mi-am încheiat sacoul în timp ce urcam scările spre puntea superioară. Butonul îmi cam dădea însă bătăi de cap și mă chinuiam să îl potrivesc la primul nasture de la gât. Am urcat treptele cu privirea în piept, fără să mă uit în jur. Deodată în fața mea se deschide o ușă glisantă din sticlă. De unde alergasem pe holurile iluminate artificial și ușor anoste, în fața mea se deschidea acum o altă lume, de un lux orbitor.

Asta era noua mea casă?

Eu veneam din Sibiu, România. Stăteam cu chirie împreună cu soțul meu și n-aș spune că asta ne deranja foarte tare. Am luat-o ca pe o fază de tranziție, până ne luam ceva al nostru,  dar nu ne grăbeam nicăieri. Ceea ce se derula în fața ochilor mei, era mai mult decât visasem vreodată!

***

A trecut și exercițiul, mi-am cunoscut colegele din Recepție și pot spune că m-am acomodat relativ ușor cu procedurile, cu cele 54 de accente diferite ale limbii engleze, pentru că da, erau angajați din 54 de țări diferite. Noi eram aproape 1000 și mai erau 2200 de pasageri de peste tot din lume, în total peste 3000 de oameni.

Norwegian Dawn era o adevărată bijuterie. Fusese lansat la apă cu doi ani în urmă, în 2002 și era favoritul elitelor New York-ului. Fostul primar, Rudy Giuliani, urca frecvent pe vapor, de asemenea actualul președinte al Americii, Donald Trump, care filma în 2004 ” The Aprentice” (Ucenicul)  iar unele secvențe erau filmate chiar pe vapor. Vasul avea 6 restaurante, vreo 5 cluburi, teatru, cinema, teren de golf, de tenis, helipad, piscine și tot ce vă închipuiți și nu vă închipuiți.

grd5e51

În lunile următoare m-am simțit ca într-un carusel. Am cunoscut-o pe draga mea Ruth, care m-a facut asistenta ei și am început să prestez servicii de concierge – rezervări la teatru, la SPA și excursii cu VIP-urile care călătoreau în penthouse-uri și în Garden Villa.

10924819_10153101383687994_2076700139464149742_n

Era jobul de vis! Atunci am ajuns să îi cunosc personal și să lucrez la organizarea unor gay cruises (croaziere destinate cuplurilor gay) cu George Michael și cu Cindy Lauper. Apoi am cunoscut-o pe Kim Katrall (Samantha din “Sex and the City”) care era nașa vasului Norwegian Dawn și întocmea listele cu pasagerii VIP din fiecare croazieră. Duminica, imediat ce docam în New York, urca pe vas cu cutia de gogoși americane și cafea de la Starbucks. Era pur și simplu adorabilă!

De ce să mint? Nu era rău deloc! Puneam degetul pe hartă și bifam una după alta destinații precum insulele din Caraibe – St. Thomas, Antigua, Tortola, Dominica, Barbados, Costa Rica, Bahamas, Acapulco, Cozumel, Panama, Bermuda, Alaska, Cape Cod, Miami și multe, multe altele. Eram când în Atlantic, când în Pacific și nu mă mai săturam să descopăr locuri noi.

This slideshow requires JavaScript.

Mă bucuram ca un copil, de fiecare răsărit și de fiecare apus de soare. Timp de un an am trăit la maxim viața pe vas de croazieră. Am făcut parasailing, scuba diving, am zburat cu elicopterul pe un ghețar în Alaska, am fost în jungla dominicană, am traversat Canalul Panama și mai presus de toate am cunoscut oameni minunați care mi-au fost ca o familie.

Casnicia mea funcționa și de la distanță. Vorbeam cu soțul meu la telefon o dată la trei zile și ne scriam mailuri aproape zilnic. Plângeam de dor, râdeam, vorbeam jumătate în română, jumătate în engleză dar știam aproape mereu unde se află celălalt. La finalul celor doi ani, Florin adunase o plasă de vederi. Îi trimiteam câte una din fiecare loc în care ajungeam și în plus ne vedeam o dată la șase luni.

Mi-am dat seama că trebuia să trăiesc această experiență. Pe 16 aprilie 2005 mi-am văzut moartea cu ochii în mijlocul Atlanticului.  Dar vă povestesc asta în episodul următor.

Va urma…

Share this: