Mai avea puțin și scufunda un vapor de croazieră! Trump i-a cerut căpitanului să înfrunte furtuna ca să ajungă la timp la filmări!

Liniștea dinaintea furtunii

8663058c2b404bee09f1e4a4c4945ab5

E una din acele seri când pasagerii nu prea ies la plimbare pe vapor. Marea e foarte agitată și la Recepție vin doar cei care au nevoie de Dramamină, niște pilule galbene împotriva răului de mare. Și eu am supraviețuit primele trei luni pe vapor, numai cu ajutorul acestor pastiluțe dar acum, la un an de la îmbarcare sunt deja obișnuită, tangajul nu mai are nici un efect asupra mea.

Am intrat de serviciu în Recepție la ora 9:00 și până dimineață la 7:00 mai e mult. Citesc registrul de comunicare și apoi verific itinerariul. Mai așez din lucrurile care stau să cadă de pe birou. Ne clătinăm destul de tare.

Norwegian Dawn face o croazieră de 7 zile New York – Bahamas și acum suntem pe drumul de întoarcere la New York după ce am făcut opriri în Miami, Port Canaveral și Nassau – Bahamas. Vasul pare că urcă și coboară, ca pe un roller coaster uriaș. Prin ușa glisantă, aflată lângă Recepție, văd valurile mari care se sparg pe punte și mătură tot ce găsesc în cale. Am mai avut și altădată vreme rea, dar acum parcă e altceva.

Mă uit la doi ofițeri care au ieșit pe punte, cu pelerinele pe ei, ca să-și verifice probabil sectorul. Sunt încordată la maxim și mă țin cu putere de pupitrul de Recepție pentru că, cu greu îmi mai pot ține echilibrul.

Valul uriaș

187314439_1b2caf6fd7_o

Ochii îmi sunt ațintiți pe punte, la cei doi ofițeri. Deodată văd un munte mare de apă care se ridică la mică distanță de balustrada vaporului. Simt cum o forță supranaturală trage vaporul spre adâncuri după care, asemeni unei mingi pe care o împingi forțat într-un bazin cu apă, tâșnim înapoi la suprafață. Urmează trei secunde interminabile și apoi lovitura! Bum! E un sunet sec, înfundat, înfricoșător!

M-am lovit puternic la mâna dreaptă dar adrenalina îmi inundă instantaneu tot corpul și mi se pare că nu mă mai doare nimic. În mai puțin de un minut, Recepția e luată cu asalt. Pasagerii plâng, țipă, amenință, vor să coboare.

Baby-life-jacket-567844893df78ccc1534cd2d (1)

Membrii echipajului se mobilizează rapid și încep să împartă veste de salvare. În nebunia creată îmi pun și eu o vestă. Un ofițer superior dă un ordin scurt:

-Toată lumea să se întindă pe jos!

Atriumul e acum plin-ochi. Oamenii se privesc cu teamă unii pe alții și nu știu ce să creadă. Câteva minute mai târziu, ajung la Recepție și pasagerii din partea din față a vaporului. Aceștia dau vestea că ne-a lovit un val de peste 20 de metri și că 60 de cabine sunt inundate acolo de unde vin ei. Se aud din nou plânsete înfundate. Cineva cere imperativ să facem ceva! Altcineva spune ceva de Trump.

-El e de vină! Vă grăbiți să ajungeți la filmare! De aia ați plecat la drum pe furtuna asta!

Ceilalți pasageri îl ignoră. Pe fețele lor se citește îngrijorarea.

Groază pe acorduri din Titanic

Dintr-o dată, de nicăieri, încep să se audă acorduri de pian. Mă uit în jur și mi se pare că asist la o scenă supra- realistă dintr-o piesă de teatru. Printre oamenii întinși pe jos, se zărește pianistul, care își răsfoiește repezit partiturile împrăștiate.

-Asta e bună! îmi zic în gând. Cât de nebun să fii să cânți “My heart will go on” pe un vapor care a intrat la apă!?

Melodia are același efect asupra tuturor. Câțiva oameni îi cer să se oprească. Pianistul se conformează. Se așează trist pe o treaptă. Mă uit la el și mi se pare că stă într-o poziție nefirească. Abia acum realizez că partea din față a vaporului e destul de înclinată. Din cauza cabinelor inundate, centrul de greutate s-a mutat spre botul vasului.

Oare merit încă un răsărit de soare?

Mă așez și eu pe jos, în spatele Recepției. Nimeni nu mai cere Dramamină, nimeni nu mai vrea să își verifice contul, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță. Aș vrea să plâng dar lacrimile mi-au înghețat. Îmi trec prin fața ochilor oameni, locuri, zâmbete, frânturi de amintiri…În doar câteva minute reușesc ce nu am reușit o viață întreagă. Trag linie și îmi închei socotelile cu viața. Nu am regrete. Am trăit intens. Am făcut alegeri bune. Oare mai merit încă un răsărit de soare?

47.-Apus-de-soare

Ce a urmat?

Orele au trecut încet. Garda de coastă ne-a recuperat abia dimineața la 6:00, deși apelul SOS fusese trimis seara la 23:40. La lumina zilei se vedeau și proporțiile dezastrului. Am fost chemată să particip la evacuarea pasagerilor VIP. În partea din față pompele scoteau apa din cabine. Era plin de cioburi și resturi de mobilier peste tot. În câteva minute urma să docăm în Charleston. Toți pasagerii vroiau să coboare. Le fusese de ajuns noaptea trecută. Au stat șase ore pe burtă, pe holurile vaporului, cu vestele de salvare pe ei neștiind ce urma să se întâmple.

Atunci am cunoscut doi bătrânei simpatici din New York, soț și soție de peste 40 de ani. Aceștia își rezervaseră un penthouse la etajul al 11-lea. Erau în pat și se uitau la televizor când ne-a lovit valul uriaș. A doua zi amândoi aveau trupurile acoperite de rănile provocate de cioburile care au sărit dintr-un perete din sticlă. Amândoi au fost coborâți de pe vapor pe targă. Eu am avut sarcina să îi conduc la terminal. Era dureros să îi văd zăcând așa unul lângă altul.

-Bine că am scăpat! zic eu. Nu trăiești în fiecare zi așa ceva!

Bătrânelul face un efort și râde .

– Domnișoară, noi am scăpat acum patru ani și din atacul terorist de la World Trade Center. Eram amândoi în turnul de sud. Ne iubește Dumnezeu, a mai spus el împăcat cu ceea ce se întâmplase.

Se caută vinovați

Imediat ce am docat în Charleston am fost asaltați de presă. Jurnaliștii vroiau să știe unde se grăbea căpitanul și de ce a plecat la drum fără să țină cont de avertizările meteo.

apprentice-2014_0511_nbcuxd_upfront2014_celebrityapprentice_keyartimagehoriz_v1_1920x1080_fl-1

Zvonul ca Norwegian Dawn trebuia să apară duminica dimineața în show-ul televizat “Ucenicul”, prezentat de Donald Trump, și că ăsta era motivul pentru care căpitanul ne-a târât pe toți în mijlocul furtunii, s-a răspândit rapid. Relatările din presă confirmau lucrul acesta și mai târziu a făcut-o și Donald Trump.

Aveți dovada aici:

 

18447734_10155470660062994_984460315_n

18424600_10155470318552994_1478039074_n

Cert este că n-am ajuns la timp ca să apărem în acel episod. S-a filmat altul, ceva mai târziu. Presa susține ca NCL a pierdut 1 milion de dolari din cauza întârzierii și încă un milion daunele plătite pasagerilor care au dat compania în judecată. În total 2 milioane de dolari. Ăsta a fost prețul pus pe capul nostru? Probabil că nu vom afla niciodată.

Cineva acolo sus mă iubește

Bună, sunt Lidia Bădilă și am 12 ani. Pe 16 aprilie 2005, m-am născut a doua oară. De atunci încoace viața mea are mai mult sens și asta pentru că mi-am câștigat pe merit fiecare răsărit de soare!

Din episodul următor: Ce m-a adus acasă?

Share this:

Cum am ajuns să trăiesc visul american

-Buna ziua! Lidia Bădilă?

-Da, răspund eu, însă doamna de la capătul firului a continuat, fără să mai aștepte răspunsul meu.

– V-am sunat ca să vă spun că ați fost selectată să lucrați ca recepționer pe unul dintre vasele de croazieră ale companiei NCL (Norwegian Cruise Lines). Trebuie să fiți în New York pentru îmbarcare pe data de 10 februarie dar până atunci va trebui să veniți la Brașov pentru analizele medicale, trebuie să mergeți la București pentru viză și la Odessa, în Ucraina, pentru cursul IMO. Vă rog să notați, vaporul pe care veți lucra se numește Norwegian Dawn și este unul dintre cele mai noi vapoare ale companiei. Dar probabil că știți deja asta. Aveți relații, nu?

Eu amuțisem de-a dreptul! Îi răspund sec:

-Nu doamnă, nu am relații și de fapt nu cred că mai vreau să plec!

M-a deranjat din start presupunerea doamnei de la firma de recrutare, că nu aveam cum să obțin un post atât de bun prin forțe proprii. De ce să spună asta? Nici măcar nu mă cunoștea și, în plus, pentru mine fusese doar o joacă. Am dat un pre-interviu la Brașov pentru că mă dusesem să o însoțesc pe o prietenă, al cărei soț lucra de ani buni pe vase de croazieră și urma să plece la el. În timp ce o așteptam, Maria, o secretară înaltă, cochetă și foarte vorbăreață m-a convins să depun un CV și o scrisoare de intenție, redactate pe loc cu ajutorul ei. Era convinsă că aș fi potrivită să lucrez în Front Office, un avantaj fiind experiența mea în jurnalism și comunicare. Am plecat de acolo fără să mă mai gândesc la asta, de fapt nu am intenționat nici o clipă să plec din țară, mai ales că mă măritasem de nici două luni.

La scurt timp am fost sunată să mă prezint la interviu. Prima și a doua oară am refuzat. A treia oară mi s-a spus că, dacă refuz din nou, mă vor scoate din baza lor de date pentru că alții abia așteaptă să fie sunați și, spre nenorocul lor, nu sunt selectați de angajator. Eu eram așadar norocoasă? Eram selectata pentru a treia oară în două luni. Până la urmă m-am dus, așa mai mult ca să văd despre ce este vorba.

Am dat interviul în limba engleză cu o comisie formată din trei persoane – un reprezentant al companiei, un specialist în resurse umane și un psiholog. Păreau mulțumiți de răspunsurile mele dar nu știam ce să cred. La sfârșit mi-au spus să aștept telefonul lor. Am plecat fără să îmi pese dacă răspunsul era afirmativ sau negativ. Pentru mine era o experiență. Îmi testam limitele. Vroiam să văd care este valoarea mea, profesional vorbind.

Mai mult decât atât, eram o proaspătă soție, îndrăgostită până peste cap. Îmi închipuiam că soțul meu nu poate trăi fără mine, că lumea și pământul se termină dacă vreodată vor fi între noi mai mult de 50 de kilometri. Eram atât de sigură că nu îmi va da drumul dacă vreodată voi dori să plec, și totuși, undeva în adâncul ființei mele simțeam nevoia să mă conving de asta. Vroiam să-mi spună că s-ar perpeli de dorul meu, că nu poate trăi fără mine, că vom face un copil, că vom construi o casă, știți voi, aspirații banale dar atât de normale într-un cuplu.

Acum aveam răspunsul! Puteam să refuz și să îmi iau gândul de la vasele de croazieră sau, puteam să mă mobilizez și, în mai puțin de o lună, să plec în America și să încep o călătorie inițiatică în jurul lumii. Totul depindea de ceea ce urma să spună soțul meu.

În seara aceea l-am așteptat cu nerăbdare să ajungă acasă, plină de mine și convinsă că mă va implora să nu plec, doar eram împreună de 7 ani. Căsătoriți eram abia de trei luni, dar vorba aia, știam ce am la ușă. Sau cel puțin așa credeam eu. Când a venit i-am dat vestea. A fost puțin surprins, m-a felicitat și m-a întrebat ce analize medicale trebuie să fac. I-am răspuns la toate întrebările puțin amorțită. Am încercat să mimez fericirea, dar asta nu îmi iese niciodată, așa că am acuzat o durere de cap și m-am dus să mă culc.

Am trăit cea mai lungă noapte din viața mea. Era 10 spre 11 ianuarie 2004. Sufletul meu era pustiu. Cred că am murit puțin în timp ce ascultam respirația regulată a soțului meu în ceafa mea. Atunci mi-am făcut un jurământ. Indiferent ce va fi, voi fi puternică. Eram prea mândră ca să renunț. Dacă relația noastră va trece și proba distanței atunci voi ști cu adevărat că mi-am gasit jumătatea. Mi-am spus că timpul le rezolvă pe toate.

Au urmat zile grele, cu drumuri la ambasadă, investigații medicale interminabile și un training infiorător de greu pe un vapor în Odessa. Mi-am tăiat părul lung și am ales o tunsoare băiețească. Am renunțat și la blond și am ales să revin la culoarea mea naturală. Compania care mă angajase s-a ocupat de tot – bilete de avion, rezervări la hotel, transfer, și viză. A venit și 9 februarie. Soțul meu, împreună cu un prieten m-au dus la Otopeni. Zburam cu Lufthansa până la Frankfurt și de acolo urma un zbor de 7 ore până la New York.

Recunosc, până în ultimul moment mi-am dorit să mă întoarcă din drum, să îmi spună că s-a răzgândit, că mă iubește și că nu m-ar lăsa pentru nimic în lume să plec. Eu aș fi vrut să spun atât de multe dar îmi era teamă că, dacă vorbesc, lacrimile pe care le înghițeam cu greu, se vor prelinge pe obraji și eu nu eram așa. Eu eram puternică și demnă și mândră. Doar de asta mă iubea, nu? M-am gândit să iau partea bună din tot ce urma să se întâmple. Urma să văd lumea, mă aștepta o experiență unică. Ce putea fi mai frumos?

Înainte să mă desprind din brațele lui mi-am ridicat privirea și m-am uitat în ochii lui albaștri. M-a privit direct în suflet. Am simțit că aude cumva vocea care țipa în capul meu: “Nu mă lăsa să plec!” Mi-a cuprins fața cu mâinile și mi-a spus cu blăndețe:

-Să ai grijă de tine! Și nu uita! Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.

Am simțit că va fi bine. Bărbatul iubit avea încredere în mine, trebuia să am și eu încredere în el.

10625037_10152763493192994_7221460054153510030_n

Am tras adânc aer în piept, încercând să îi memorez mirosul pielii. Mi-am luat geamantanul și, simțind încă gustul buzelor lui, m-am îndreptat spre punctul de control pașapoarte. Eram personaj în filmul propriei mele vieți. Făceam totul mecanic, era prima dată când luam viața în piept. Eram pe cont propriu. Oare ce avea să urmeze? Oare e un început sau un sfârșit? Oare m-a lăsat să plec pentru că nu mă iubește indeajuns sau pentru că mă iubește prea mult?

Înainte să trec de filtrul de securitate m-am mai uitat o data înapoi. Plângea.

Atunci am înțeles. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, lasă-l liber. Dacă se întoarce la tine, îți aparține, dacă nu, nu ți-a aparținut niciodată.

Va urma…

Cântecul perfect însoțește și astăzi gândul imperfect:

Share this:

Promit pe degețelul mic!

-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

notiune_timp_copil

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Broken_Promises_by_HerrFous-670x300

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!

Share this:

Constantin Necula, un popă cu lipici

Rar mi-a fost dat pe lumea asta să cunosc un om care, după un discurs de 5 minute, te are la degetul mic! Părintele Constantin Necula reușește cu ușurință să facă o sală plină ochi să treacă de la extaz la agonie sau de la hohote de râs la lacrimi. Și asta în doar câteva minute!

18197434_1560230234009227_2021682375_n

În preajma sărbătorilor de Paște, părintele Necula a fost peste tot la televizor, ba mai mult, televiziunea publică, TVR, a înregistrat audiențe record cu o emisiune la care a fost invitat preotul sibian, nascut la Brașov.

Așadar cum a luat naștere “fenomenul Necula”? Care e secretul lui “Padre”, cum îi spun prietenii? Cum reușește să ajungă la inimile atât de multor oameni?

Vă propun un exercițiu de imaginație. Ce au în comun un soldat de 1,57 m, un deținut de culoare, o călugăriță catolică albaneză și un IT-ist fără facultate? Deși poate nu ati crede au cel puțin două lucruri în comun – abilitatea de a se face plăcuți și carisma. Nu mă credeți? Înlocuiți atunci descrierile de mai sus, cu numele lor: Napoleon Bonaparte, Nelson Mandela, Maica Tereza și Steve Jobs.

Sunt cinci oameni carismatici care au știut să se facă plăcuți și care au schimbat multe destine prin exemplul lor de viață și prin felul în care au știut să vorbească cu oamenii.

Unii ar putea spune că, această carismă este un dar divin. Putem să fim toți Jobși sau Napoleoni? Poate că da, poate că nu! Un lucru e sigur cei mai norocoși au fost înzestrați în mod natural cu aceste calități. S-au născut expresivi și convingători. Carisma este despre a fi plăcut.

Dar… să revenim la Constantin Necula. Vorba cântecului, ce are el și nu au alți preoți din generația lui? Păi…să vedem!

  1. Nimănui nu-i plac oamenii negativiști, pesimiști și încruntați. Aceasta cred eu, e principala calitate a părintelui Necula. Cu fiecare ocazie, transmite optimism și pozitivism și chiar și atunci când este mult în afara zonei de confort, transmite imaginea unui om sigur pe el.
  2. Apoi, acesta vorbește cu hotărâre, nu mai tare sau mai răstit decât ceilalți, ci cu mare convingere. Vorbește relaxat și se exprimă cât se poate de clar, în cuvinte simple, ușor de înțeles de oricine. Părintele poate purta o conversație cu oricine, de la femeia de serviciu până la academician. Știe exact ce să spună și când să spună iar declarațiile lui devin rapid maxime distribuite de mii de ori pe rețelele de socializare.

17523399_1944729055766412_8809953735184147048_n

3. Motivul pentru care îl îndrăgesc foarte tare pe Constantin Necula este acela că are umor. Nu se ia prea în serios și îi face pe oameni să râdă fără să se străduiască prea tare.

Râde de propriile defecte și practică autoironia fără să exagereze. Asta îi face pe oameni să nu se simtă intimidați de el.

Eu cred că, părintele a înțeles mai bine decât alții, că, să fii carismatic nu este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ești tu grozav, ci este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ei sunt extraordinari.

Uite, de-asta cred eu că, părintele Constantin Necula, e un popă cu lipici!

Share this:

Nuiaua nu înseamnă educație!

Unul din patru români recunoaște că își bate copilul atunci când greșește. Potrivit unui raport al Organizației “Salvați Copiii”, 18% dintre copiii abuzați de proprii părinți, sunt bătuți cu bățul, 13% sunt bătuți cu cureaua și 8% cu lingura de lemn. Această statistică sumbră m-a determinat zilele trecute să stau de vorbă cu mai mulți părinți sibieni. Ce am aflat m-a pus pe gânduri. Redau aici câteva dintre declarațiile înregistrate:

“Nu trebuie să lipsească nuiaua, pentru că așa îl aduci pe calea cea buna și Dumnezeu spune că, trebuie iubit copilul dar că trebuie folosită nuiaua. (…) Când nu ascultă, când îi spun de mai multe ori să facă un lucru și nu îl face, atunci iau o lingură de lemn sau altceva.”

“Eu la viața mea am luat multă bătaie de la părinți.(…)Mama mă lovea foarte tare și cam din orice motiv, de exemplu dacă nu făceam patul, dacă nu vroiam să beau ceaiul pe care mi-l făcea, astea ziceți dvs. că sunt motive ca să bați un copil? Credeți-mă că avea o mână grea, de femeie muncită. Mă simțeam groaznic, vă dați seama și îmi dădea numai peste gură și în cap.”

Așadar, violența nu este o excepție în România, mai degrabă pare să fie o regulă! Mulți părinți fac ceea ce au învățat. Cei mai mulți folosesc și acum batul, cureaua si lingura de lemn pentru a-și disciplina copiii. Iar legea le permite. Deși bătaia este interzisă din 2004, actul normativ nu conține sancțiuni clare.

Cei care scapă acasă de violență, dau peste ea la școală. Potrivit Organizației Salvați Copiii, unul din trei copii este batjocorit în fața colegilor de către profesori. Aproape toți elevii sunt certați când greșesc, iar 7% nu scapă fără bătaie la clasă.

cartoon_of_students_receiving_the_cane_1888

Până acum, niciun profesor nu a fost exclus din învățământ pentru acte de violență în școală.

Share this:

Mi-e “Dor” să trăiesc liber!

Nu îmi place să recunosc, dar așa este. Uneori mi se întâmplă și mie să judec oamenii. Atunci când interacționez pentru prima dată cu cineva, îmi mai spun în sinea mea „Cât e de arogant!” sau “Cum a putut să facă asta? E un părinte inconștient!”. Am însă  marele noroc să fiu curioasă, întotdeauna vreau să văd ce se ascunde și după cortină pentru că satisfacția mea nu e să am dreptate cu scenariul meu, ci să văd toată piesa, să înțeleg omul dincolo de ceea ce pare a fi.

Dacă văd că am prejudecăți și am judecat un om după un comentariu pe Facebook, un articol sau o fotografie, de obicei îmi doresc să îl cunosc, iar când ne întâlnim las deoparte orice etichetă și îl privesc cu mintea deschisă. Uneori îmi dau seama că nu rezonăm deloc, că avem principii și valori diferite, așa că, ne strângem mâna și ne vedem în continuare de viață. Au fost însă și cazuri fericite, când s-a dovedit că m-am înșelat și am ajuns să leg prietenii cu oameni la care nici nu mă gândeam.

M-am întrebat de multe ori. Dacă astăzi ar fi ultima mea zi de viață ce regrete aș avea?

Îmi vin în minte, cuvintele lui Bilbo, din „Stăpânul inelelor”:

– “Este periculos Frodo să ieși pe ușă! Pășești pe drum iar dacă nu ești atent unde pășești nu poți să știi unde ai putea ajunge!”

Îmi amintesc că, în 2004, când mi-am anunțat familia că vreau să plec să lucrez pe vase de croazieră în America, au rămas toți cu gura căscată.

-Dacă se prabușește avionul, spunea mama. Dacă se scufundă vaporul?

-Da, dar dacă trec strada să merg la magazinul de peste drum și mă lovește o mașină?, le-am răspuns eu râzând. Atunci cum e?

Ce e siguranța? Eu personal cred că e doar un ideal, pentru că de fapt nu există siguranță. În cel mai bun caz poți avea un sentiment de liniște și de confort, când te știi la adăpost de pericol, dar nici atunci nu ai certitudinea că ești complet adăpostit!

Cineva spunea: “Nu lua viața prea în serios, oricum nu o să ieși viu din ea!”

În fiecare zi consumăm cel puțin jumătate din energie căutând siguranța și încercând să evităm problemele. Unii ar spune că e de fapt doar un act de lașitate, că fuga de pericole nu e cu nimic mai sigură decât expunerea la ceea ce ni se pare dificil.

Și pentru că vorbeam de regrete, cred că eu aș avea câteva. Uneori mi-am trăit viața așa cum au așteptat ceilalți de la mine. La naștere, părinții, apoi școala și întreaga societate, ne – au înmânat niște cutii în care ni s-a spus că trebuie să rămânem pentru siguranța noastră. Generație după generație, ne transmitem unii altora cutia în care să trăim. Totul de dragul siguranței, al conformismului social. Unii refuză cutia și aleg să trăiască liber, cu orice risc și la orice vârstă! Restul… fac ce li se spune.

Cum e să fii părintele unui copil campion, care vrea să trăiască doar la înălțime? Nu mă întrebați. Habar nu am? Eu am doi copii, de 9 și respectiv 5 ani, care acum fac tenis, dar care au mai practicat și alte sporturi precum fotbal, baschet sau înot, sporturi despre care ai spune că nu sunt deloc periculoase. Cu toate acestea pe terenul de fotbal sau de baschet au murit sportivi care aveau probleme de sanătate de care nici ei  și nici medicii nu știau, în bazinele de înot au avut loc accidente și au rămas copii paralizați sau au murit inecați.

Gândul meu e la doi copii care au murit în vârf de munte și au rămas acolo în zăpadă, până a doua zi, fără o lumânare la căpătâi și făra priveghi. Și apoi mă gândesc la părinții lor, care vor trăi cu vina de a-și fi susținut până la capăt copiii în aventura vieții lor.

dor-geta-popescu2-facebook

Dar, înainte să mă enervez pe cineva, să-l judec sau să-i dau un șut în fund, îndrăznesc să mă privesc pe mine!

Mi-e tare “Dor” să trăiesc liber!

Dumnezeu să le vegheze zborul lin spre cer!

Share this:

100 de aventuri cu același bărbat. Adevărul meu despre îndrăgosteală

Unii spun că dragostea nu poate să dureze mai mult de 7 ani. Alții spun că dragostea și îndrăgosteala nu au nici o legătură una cu alta. De altfel asta cred și eu. Cred că dragostea e o stare a inimii și nu are nici o legătură cu împrejurările în care se întâmplă și nici cu locul în care te afli, în timp ce îndrăgosteala e o stare a minții și depinde in mare măsură de împrejurări și de locul în care apare. Cred că ne naștem cu toții predispuși la îndrăgosteală, dacă se poate spune așa. După o încercare, sau mai multe, găsim persoana potrivită, cea care să ne dea acel sentiment de apartenență, de căldură, de siguranță dar, din când în când, tânjim după fluturii în stomac, după noi începuturi, după noi aventuri.

Vă mărturisesc că până la 38 de ani am fost îndrăgostită de șase ori, iar de cinci ori m-am îndrăgostit de același bărbat. Veți râde, veți spune poate că nu e posibil sau poate veți înțelege pentru că ați trăit și voi același sentiment. Vi s-a întâmplat să vă uitați la fotografii mai vechi de 20 de ani și să vă gândiți că nu mai semănați deloc? Ei bine, asta pentru că chiar nu mai semănați! În mod firesc, prin educație și prin experiențele pe care le trăim, ne schimbăm și trecem prin mai multe etape. În funcție de etapa prin care trecem și nevoile noastre afective sunt diferite. Ca să explic mai bine, la 18 ani ți se pare atractiv cel mai popular băiat din școală iar la 40 realizezi că interacțiunea cu un bărbat inteligent poate fi de-a dreptul orgasmică.

Eu și soțul meu suntem împreună de aproape 20 de ani. În fiecare an, pe 29 mai, ne întoarcem în locul în care ne-am cunoscut. De fiecare dată ne bucurăm de anii care au trecut peste noi și facem un bilanț al lucrurilor pe care le-am realizat împreună. Asta face bine relației, ne face să ne reamintim periodic faptul că fericirea nu e o destinație ci e o călătorie ce durează toată viața.

Și, ca să nu mă abat prea mult de la subiect, revin la Paris. Nu știu cum să vă explic exact. V-am zis că îndrăgosteala are clar legătură cu locul în care te afli. Ei bine…da! Odată ajunși la Paris, a fost ca și cum cineva ne-ar fi lovit pe amândoi cu o baghetă magică.

18034318_10155409827007994_2203569096945089387_n

Deodată existam doar noi doi. În sfârșit, după multă vreme ne vedeam și ne ascultam unul pe altul. Acasă, ori de câte ori începi o discuție, intervin copiii. Îți pierzi ideea de atâtea ori, că până la urmă te lași păgubaș. Cei care au copii, cu siguranță înțeleg ce spun.

Prima plimbare în jurul Turnului Eiffel a avut asupra noastră efectul unei prime sărutări, o sărutare cu miros de mosc și cu aromă de vanilie. Nu râdeți, fiecare cu preferințele lui!

În stomacul meu fluturii o luaseră razna. M-am uitat la bărbatul care mă ținea de mână și dintr-o dată l-am vazut cu ochii cu care îl priveam la 18 ani. Bărbatul de azi are câteva fire argintii la tâmple și s-a mai împlinit puțin dar nu pot să nu remarc siguranța cu care pășește, privirea pătrunzătoare de un albastru senin, fermitatea vocii lui când îmi spune “Te iubesc!” și sentimentul de siguranță pe care mi-l dă când mă ține de mână. Nu mai suntem la fel și cu toate acestea ne leagă aceeași dragoste care ne-a unit acum 20 de ani și care ne-a purtat împreună prin viață.

Fără îndoială m-am îndrăgostit! Din nou! De același bărbat! Ultima dată când mi s-a întîmplat asta am fost cucerită de blândețea și de emoția cu care își ținea în brațe fetița nou – născută. Dar vă povestesc altă dată despre asta.

Prima dată m-am îndrăgostit de băiatul popular, a doua oară de bărbatul cuceritor, a treia oară de bărbatul iertător și înțelegător, a patra oară de bărbatul tată. Acum nu stiu ce să spun. De fapt știu. Cred că m-am îndrăgostit de bărbatul care mă iubeste înapoi!

From Paris with love !

16508866_10155160155577994_6471831445323995543_n

Va urma…

 

 

Share this:

La braț cu femeia – sperietoare

femeia-1A fost odată, demult, o vreme când, rolurile bărbatului și ale femeii erau clar definite. Bărbații erau aprigi vânători și asigurau cele necesare traiului , iar femeia deretica prin peșteră și se ocupa cu făcutul și crescutul copiilor.

Toate bune și frumoase până într-o zi, când, femeia s-a săturat să dea toată
ziua cu mătura și să umple cratițele la bucătărie și a început să se ia la
întrecere cu bărbații. Acum, când aceștia se întorc puțin cu spatele, se cațără
pe umerii lor, folosindu-și unghiile pentru ascensiune, și fac totul ca să urce
până în vârful piramidei. După ce își ia și o bijuterie de mașină, mai mare și
mai puternică decât cea a soțului, e clar pentru toată lumea cine poartă
pantalonii în familie. Asta atunci când mai dă și pe- acasă.
Acesta este, dupa parerea mea, genul de femeie – sperietoare. Îi sperie pe
majoritatea bărbaților dar ne sperie și pe unele dintre noi pentru că, aproape
că nu mai știi ce sex ascund sub taiorul strâmt, bărbătesc. Femeia –
sperietoare, întâlnită uneori și sub numele de “femeie de carieră”, arareori
vrea copii, și asta pentru că are lucruri mult mai importante de făcut. Face
rapoarte, prezidează ședințe, dă oameni afară, urlă la subordonați și, în plus,
așteaptă prima ocazie să se așeze pe scaunul de director pe care acum stă
altcineva.
Încet, încet ajunge la 40 de ani când, descoperă cu stupoare că organismul o
trădează, iar ceasul biologic începe să ticăie alarmant. Familia și prietenii îi
spun că e timpul să facă copii dar pentru asta trebuie 1. să faca sex și pentru
asta nu prea are timp și 2. să ducă o sarcină timp de 9 luni și apoi să
alăpteze eventual puiul viu care se va naște. Ooo, nu! Asta o va ține pe tușă
cel puțin încă două – trei luni, timp în care, o altă carieristă îi va ocupa locul
câștigat cu atâta efort. Apoi, ar mai fi o variantă. Dacă femeia de carieră a
apucat să facă deja un copil, secretara va fi cea care va alege personal cadoul
pentru ziua lui, bona va face cu el lecțiile și, măcar o rudă va fi acolo când
copilul va face febră, în timp ce mama lui face strategii de afaceri pe termen
mediu și lung. Cât despre bărbații care îi ies in cale, aceștia trebuie să știe
clar că s-au dus vremurile când accepta invitații la masă. Acum femeia poate
să își vâneze singură carnea care ajunge în furculiță.
Cine spune ca e ușor să fii femeie? În fiecare zi vezi la televizor cum să
faci prăjituri perfecte, cum să înlături perfect petele, cum să ai o sarcină
perfectă, o greutate perfectă, cum să-ți disciplinezi copiii, cum să te îmbraci
perfect. În ultimii ani, nivelul așteptărilor s-a ridicat extrem de mult pentru
noi toate. Chiar dacă nu locuim în America, dorim să trăim ca și cum am fi
acolo. Mesajul pe care îl primim în fiecare zi de la cei din jurul nostru este
acela că trebuie să fim perfecte, astfel că, inevitabil, simțim și noi nevoia să
atingem perfecțiunea absolută…în orice.
Fericirea pură pare că nu a fost niciodată mai tangibilă, în toate aspectele vieții noastre și, totuși, cum să trăim perfect și să îi facem fericiți pe ceilalți dar să fim totuși fericite la rândul nostru? Cum să ne împărțim între carieră și viața de familie fără să fim considerate femei – sperietoare?
Depinde de noi să spunem stop acestei nebunii! Nu e o rușine să îți dorești să
ai succes, cum nu e rușine nici să îți dorești să porți în pântec un copil și apoi
să îl crești cu dragoste și cu dedicare. Secretul stă în echilibru.

Bună, sunt Lidia și nu sunt perfectă!