Cum am atras binele în viaţa mea

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, de când mă ştiu, dacă mi-am pus ceva în cap, nu m-am lăsat până nu am făcut să se întâmple. Cu mult înainte să ştiu cum funcţionează Universul şi care sunt legile lui dacă vroiam ceva de la viaţă, îmi luam pur şi simplu, fără să cer permisiunea cuiva.

Cea mai timpurie amintire a mea datează de la sfârşitul anilor ’80, de când nu aveam nici doi ani împliniţi. Părinţii mei erau sticlari. Lucrau într-o fabrică aflată la nici 2 minute de blocul de nefamilişti în care am crescut până la vârstă de 4 ani. Într-o zi m-au lăsat în grija unei mătuşi care nu îşi putea folosi o mâna din cauza unei pareze mai vechi.  Pe la orele prânzului, în micul orăşel în care trăiam s-a dat alarma generală. Nu se întâmplase nici o nenorocire, ci era doar un banal exerciţiu de alarmare publică. Ţin minte că acestea erau destul de dese la vremea respectivă. Curioasă din fire, am vrut să văd de unde vine zgomotul asurzitor care răzbătea prin fereastra apartamentului micuţ şi modest mobilat. Cum vă spuneam, aveam aproape doi ani. Mergeam bine şi reuşeam deja să mă cațăr cu uşurinţă pe canapeaua care se afla în faţă geamului. Din două mişcări am urcat pe spătar şi apoi pe pervazul ferestrei. Ţinându-mă de rama din lemn am păşit în exterior şi m-am aplecat peste pervaz. Locuiam la etajul al treilea.

 

Stăteam în picioare în cadrul geamului şi mă balansam periculos atunci când mătuşa mea a intrat în încăpere. A înlemnit în mijlocul camerei. Nu a scos nici un sunet de teamă să nu mă sperie şi să fac un gest reflex care să îmi fie fatal. S-au scurs secunde lungi până când, satisfacandu-mi curiozitatea, cu siguranţă în mişcări, am revenit în încăpere, am coborât din nou pe spătarul canapelei şi din nou în siguranţă pe covor. Mătuşa mea, îngrozită, se prăbuşise cu ochii închişi în mijlocul camerei. Se ruga. M-am dus la ea şi am atins-o pe umăr. Cu o voce cristalină i-am spus: “ E doar o alarmă. Să nu-ţi fie frică!”

E o poveste pe care mi-a spus-o tatăl meu şi pe care mi-o amintesc ori de câte ori copiii mei mai fac câte o năzbâtie copilărească.

Altă dată, tatăl meu m-a oprit la timp înainte să îi bat bunicii mele un cui în spate. Mă chinuiam de minute bune să îi aşez pe umeri un ştergar din cânepă dar acesta nu stătea şi pace! Fără să observe cineva, am reuşit să aduc din debara un ciocan şi un piron de vreo patru centimetri. Eram hotărâtă să îl folosesc ca să fixez ştergarul. Norocul bunicii că am fost oprită la timp!

Ce să spun, nu am fost un copil tocmai cuminte dacă e să mă iau după părinţii mei, ba chiar aş spune că că le-am făcut destule zile fripte. Nici acum nu m-am schimbat prea mult. Sunt o fire avangardistă şi chiar aventuroasă. Îmi plac meseriile neconvenţionale şi cele pe care, dacă nu există, le inventez singură. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc trebuie să vă mai povestesc un episod care s-a petrecut în urmă cu câţiva ani. Renunţasem de curând la televiziune, după 13 ani şi eram extrem de hotărâtă să mă apuc de altceva. Prima colaborare a fost cu un politician căruia îi pregăteam un discurs pentru un eveniment important. În timp ce făceam asta m-a sunat o cunoştinţă mai veche.  Vroia să ştie ce mai fac şi m-a întrebat dacă m-am apucat de altceva după ce am renunţat la televiziune. I-am răspuns senină: “Da. Sunt designer de reputaţie.” Probabil a căzut de pe scaun pentru că nu a mai spus nimic câteva secunde. Nu mi-a spus că n-a auzit în viaţa ei de această meserie şi nici nu m-a întrebat cu ce mă ocup de fapt. Am continuat discuţia doi ani mai târziu când ne-am întâlnit întâmplător. A vrut să ştie dacă un designer de reputaţie câştigă bine şi dacă are program flexibil.

Cred că, mai mult ca orice, îmi iubesc libertatea. Horoscopul tibetan spune că, potrivit anului naşterii sunt o sursă de apă curată. Vreau să cred că, pentru cei din jurul meu sunt mai degrabă un izvor de energie pozitivă. Oamenii mă întreabă adesea cum reuşesc în tot ceea ce îmi propun.  Răspunsul este simplu. Întotdeauna mă gândesc că o să reuşesc. Nu există o reţetă a succesului dar există o Lege a atracţiei care funcţionează după un principiu cât se poate de clar – ce dai, aia primeşti înapoi. Ce trimiţi în Univers se întoarce la tine mai devreme sau mai târziu.

De prea multe ori, în loc să ne concentrăm pe ceea ce vrem, ne concentrăm pe ceea ce nu vrem. Trăim cu teamă în loc să spunem tare şi răspicat ce ne dorim cu adevărat. De câte ori vi s-a întâmplat să spuneţi : “Nu vreau să mi se strice maşina pe drum” şi exact asta s-a întâmplat sau “De nu m-ar asculta astăzi la matematică” şi aţi fost primul care a fost scos la tablă? În popor circulă şi o zicala pe care ne-o spun bătrânii uneori: “ De ce ţi-e frică, de aia nu scapi!” De fapt, atunci când ne gândim la ce nu vrem să ni se întâmple, intrăm pe o anumită frecvenţa şi facem ca lucrurile să se întâmple în defavoarea noastră. De cele mai multe ori spunem: “Am avut ghinion!” dar nu e deloc aşa.

Eu am spus mereu că mi-am găsit frecvenţa. Nu mi-e frică niciodată să spun cu glas tare că îmi doresc ceva. Apoi, canalizez toată energia mea spre îndeplinirea acelei dorinţe. Universul găseşte mereu o cale să facă totul posibil chiar şi atunci când ne gândim că nu are cum.

De ce să nu învăţăm de la copii? Ei spun răspicat: “Vreau avionul albastru!” sau “Vreau apă!” Dorinţele lor sunt foarte clar exprimate în aşa fel încât nu există loc de interpretare. Şi, în majoritatea cazurilor, primesc ceea ce cer. Asta nu înseamnă că suntem noi părinţi slabi pentru că le îndeplinim dorinţele ci că ei şi-au dorit suficient de tare acele lucruri, încât le-au primit. 

Trebuie să credem că vom primi, chiar înainte să spunem “vreau” şi apoi să mulţumim, convinşi fiind că vom primi ceea ce am cerut. Trebuie doar să ne amintim să fim copii. Să ne dezbrăcăm de toate fricile şi să începem să credem. Indiferent că cerem Universului, Cerului sau unui Dumnezeu, oricare ar fi el, important e să cerem. Să avem curaj să spunem ce ne dorim.

Share this:

Papuci cu sclipici și o fetiță cu lipici

Mai e cineva care nu știe că, din 16 octombrie, de luni până vineri, de la 20:35, “Dorothy și Vrăjitorul din Oz” sunt pe Boomerang? 
În așteptarea filmului de desene animate, am acceptat provocarea Boomerang și ne-am făcut cei mai sclipitori pantofiori ever! Vă plac? Nu mai zic cât ne-am amuzat aseară și cum sclipea totul în jur după ce am terminat micul nostru proiect 

Ia priviți aici ce-a ieșit!

Papuci cu sclipici si o fetita cu lipici

Share this:

Imunitatea copiilor. Misiune imposibilă?

Anul școlar 2017 / 2018. Ziua 16. Deși speram că va fi altfel, și anul ăsta am început școala în forță. Doi copii din doi bolnavi, școlarizare obligatorie la domiciliu și orele mele de birou efectuate pe canapeaua din sufragerie. Unul stă acasă pentru că și-a fracturat mâna dreaptă la un antrenament de baschet iar celalalt s-a ales cu o viroză de sezon, pachet all inclusive – tuse, febră, muci și frisoane.

Între două mailuri și două telefoane, umplu o seringă de antiinflamator, și fac un ceai de plante. Termometrul ține pe alocuri loc de stilou și printre picături îl îngrijesc pe minionul cu mâna imobilizată în gips.

Unde s-a dus vacanța cu liniștea ei cu tot? Cei care au copiii la școală sau la grădiniță știu că un copil răcește, de mai multe ori pe parcursul unui an școlar. Uneori, noi părinții suntem de-a dreptul exasperați. Când încep să scadă temperaturile riscul ca micuții noștri să sufere de viroze este ridicat iar în colectivitate infecțiile respiratorii se transmit cu rapiditate. De fapt ele apar și atunci când sistemul imunitar este scăzut și nu am avut grijă să-l ajutăm puțin.  Eu, de fiecare dată când piticii mei de 10 și 6 ani răcesc, am grijă să îi supun unei diete alimentare care să le ajute organismul să lupte cu aceste episoade nedorite. Fructe, legume, sucuri proaspete, naturale și, atunci când simptomele persistă, la recomandarea medicului le administrez un antiinflamator, un anti – tusiv sau un anti – termic. Rar a fost nevoie să intervenim cu antibiotice și asta mă bucură pentru că eu le văd ca pe un atac la imunitatea pe termen lung a copilului.

Intrarea în colectivitate modifică fundamental stilul de viață al copiilor, aceștia fiind nevoiți să se adapteze unui mediu complet diferit, în care provocările sunt la tot pasul.  Stresul, emoțiile și oboseala nu afectează doar comportamentul copilului, ci și sistemul imunitar. Virozele, răcelile de sezon sau tulburările digestive se instalează mult mai ușor în această perioadă, mai ales pe un fond imunitar slăbit.

Dar ce e imunitatea de fapt și cum se poate obține? Cum ajuți copilul să se adapteze mai ușor la reîntoarcerea în colectivitate? Sper să aflu mai multe despre acest subiect de la Oana Moraru, mentor educațional cu 20 de ani de experiență. Oana Moraru participă la un Maraton de sănătate susținut de Secom și va ajunge la Sibiu pe data de 14 octombrie. Frumusețea acestor conferințe pe teme medicale este aceea că, poți afla informațiile direct de la sursă, fără să te pierzi în hățișurile internetului sau să aștepți pe holurile clinicilor de specialitate.

Dacă acest subiect vi se pare interesant, găsiți detalii și aici:

https://www.facebook.com/events/538580736473224/

Share this:

Cum am murit și am înviat într-o singură zi

“Trebuie s-o scoatem cât mai repede! Altfel nu o mai scoatem vie!”

Cuvintele doctorului au căzut ca un tunet asupra mea și instantaneu am simțit că mă cuprinde o amorțeala generală care a urcat rapid de la degetele picioarelor până în creștetul capului. Urechile îmi șuierau. Deși vedeam buzele doctorului mișcându-se, nu mai puteam să aud ce spunea. Era ca și cum aveam un coșmar și nu puteam să mă trezesc în ciuda încercărilor mele. Mi s-a părut că au trecut minute lungi până când medicul s-a întors pe călcâie și, înainte să iasă pe ușă a spus răspicat:

“Mâine la ora 10!”

Am înțeles atunci că e vorba despre ora la care urma să se nască copilul meu.

Frământările unei mame

Fusesem internată de urgență în spital în săptămâna 28 din cauza tensiunii arteriale care se încăpățâna să crească de la o zi la alta. Avusesem aceeași problemă și la prima sarcină și, oarecum, știam ce trebuie să fac sau mai exact ce să NU fac. Luam tratament împotriva hipertensiunii și, cu toate acestea, medicul mi-a spus că există riscul mare să fac preeclampsie  – un sindrom ce complică trimestrul 3 de sarcină și constă în valori crescute ale tensiunii arteriale, pierderi de proteine prin urină și edeme generalizate. Aceasta evoluează de obicei spre eclampsie, când apar convulsiile și, atât fătul, cât și mama, pot să moară în orice moment.

Știam că fiecare zi contează și că , atunci când un copil se naște prematur, organele lui nu sunt complet dezvoltate și asta îi poate cauza probleme serioase. Intram în săptămâna a 32-a de sarcină și aveam la dispoziție 24 de ore ca să mă pregătesc psihic pentru o naștere prematură. Un copil născut inainte de termen poate fi o experiență traumatizantă pentru orice mamă dar am încercat să vad și partea bună. Nu am născut la 28 de saptămâni cînd am fost internată în spital iar fetița mea nenăscută câștigase încă 4 săptămâni în uter ca să mai crească și ca să se dezvolte pulmonar.

Ziua cea mare

În orele urmatoare nu am închis un ochi. Eram conectată la tot felul de aparate și monitoare. Nu mă mai dădeam jos din pat deja de 4 săptămâni. Chiar și atunci când mă ridicam ca să mănânc sau ca să mi se facă igiena personală, tensiunea creștea nepermis de mult așa că medicul care îmi urmărea sarcina mi-a interzis categoric să mai cobor din pat. Mi-a spus că, dacă mă ridic, e ca și cum m-aș juca cu niște fire electrice la tâmplele copilului. Acum am încercat să mă mișc și mai puțin decât o făcusem în ultimele săptămâni, de teamă să nu ratez nici o mișcare a fătului. Trebuia să mă asigur că fetița mea rezistă până la nașterea programată a doua zi. De vreo trei ori m-am panicat pentru că nu mai simțeam nici o mișcare dar asistentele m-au asigurat că inima copilului bate regulat și că monitoarele nu înregistrează nici un fel de modificări.

A doua zi, pe la 7 dimineața, a venit o infirmieră ca să mă spele și să mă pregătească pentru operația de cezariană. Mai făcusem deja una așa că știam ce mă așteaptă. La 10 fără un sfert am fost dusă în sala de operație și mi s-a făcut rahianestezie. În câteva minute și-a făcut apariția și medicul. Și-a pus mănușile și, cu precizia unui ceasornic, la 10 fără un minut a făcut incizia. Mi-am ținut respirația. Număram secundele în același ritm cu secundarul ceasului care atârna pe perete. Apoi am auzit un clipocit, un sunet metalic și am simțit cum pântecele meu se golește, nu însă fără să opună o minimă rezistență. Abia atunci am văzut-o pe draga mea Livia Ognean, neonatologul care mi-a îngrijit și primul copil. Stătea cu mâinile întinse în fața doctorului ca să primească nou – născutul dezlipit prea devreme de lângă inima mea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Îmi plângeam și propria neputință dar plângeam și plânsul pruncului care trebuia să mai stea. Într-o clipită a venit pe lume Daria.

Ironia sorții! Deși s-a născut la 10 fix, a primit nota 5. Nu a plâns, așa cum fac de obicei bebelușii. Era inertă și albă precum scutecul cu care era învelită. Au urmat 5 minute în care m-am simțit mai aproape de Dumnezeu ca niciodată. L-am invocat în gând și am sperat că puterea minții mele va muta munții din loc pentru copilul meu abia născut, care merita o șansă la viață. Pentru câteva minute am avut doi Dumnezei – Dumnezeul la care mă rugam fierbinte și Dumnezeul din stânga mea, Livia Ognean, medicul neonatolog ce a luptat la propriu pentru viața copilului meu. De șase ani încoace port în suflet ca pe o icoană imaginea ei, aplecată deasupra Dariei, masându-i pieptul cu o blândețe și cu un calm extraordinar. După 5 minute lungi m-a anunțat că respiră și că va fi dusă la Terapie Intensivă.

Mamă de prematur

Imediat după naștere nu am reușit să-mi văd copilul deoarece a fost luată de urgentă din sala de operație pentru a i se acorda primul ajutor. Prima încercare de a intra în secția de prematuri a fost fără succes. Mi s-a spus că nu pot să intru deocamdată pentru că nu s-a depășit perioada critică. A doua zi, după ce am vorbit cu medicul neonatolog, am primit permisiunea să intru la Terapie Intensivă și să îmi cunosc fetița nou – născută.

Abia atunci am realizat cu adevărat ce înseamnă un copil născut cu două luni înainte de termen. Când am văzut-o în incubator, conectată la aparate, incapabilă să respire singură, cu o branulă care îi trăgea pielea fină a brațului, braț care era puțin mai gros ca degetul unui adult, am rămas fără suflare.

Pe secția Liviei Ognean, la Terapie Intensivă Neonatală, era urmărită cu grijă, pentru că oricând puteau să apară infecții, probleme de respirație sau modificări cardiace. Până când a putut să-și mențină temperatura corpului a fost învelită cu o pătură special încălzită. Timp de câteva zile a fost hrănită intravenos iar mai apoi, după ce s-a mai înzdrăvenit primea mâncare prin niște tuburi. Avea probleme de respirație așa că, un ventiltor îi pulsa aer înăuntrul și în afara plămânilor.

M-am întors înapoi în rezerva mea, acolo unde alte două mame aveau copiii lângă ele. Mă uitam la ele și le invidiam pentru că puteau să-și alăpteze copiii și să îi mângâie. Eu mergeam din 3 în 3 ore la alăptat. Ce însemna alăptatul pentru mine, o mamă de prematur? Să mă mulg într-o cană metalică pe care trebuia să o las lângă incubator iar asistentele o hrăneau pe micuța mea prin gavaj.

Când aveam câte o cădere psihică, făceam un tur al salonului de terapie intensivă și mă uitam la ceilalti copii. Unul dintre ei avea 750 de grame. Alții aveau malformații grave. Mă bucuram că a mea facea progrese. Fiecare gram câștigat era o mică victorie.

Datorită faptului că Daria a avut aproape 2 kg la naștere, greutate bună pentru un copil născut la 32 de săptămâni, a avut parte de o recuperare rapidă și, după 2 săptămâni am fost externate. În ultimele zile nu prea lua în greutate dar putea să respire singură iar asta era cel mai important.

În primele trei luni nu a plâns deloc. Asta m-a făcut să îmi pun un milion de întrebări. Mă temeam că hipoxia de la naștere a afectat-o din punct de vedere neurologic. Mi-am spus că nu mă voi liniști până nu voi vedea că poate să meargă și să vorbească. Timp de un an de zile am făcut recuperare – gimnastică Vojta și Bobbath. Mergeam cu ea în fiecare zi. Până la 10 luni a avut un retard neuro – motor dar la vârsta de 1 an medicul mi-a spus că a recuperat tot ce se putea și că are toate achizițiile pe care trebuie să le aibă un copil de 1 an. Tot la un an a făcut primii pași iar la 1 an și 6 luni spunea poezii. Mi-am dat seama că ce era mai greu trecuse.

M-au ajutat soțul meu și apropiații familiei care mi-au mai luat din responsabilități și astfel lucrurile au început ușor să intre în normal. Un rol important l-a avut și Alex, fratele Dariei, cu aproape 4 ani mai mare decât ea. Acesta a primit-o cu brațele deschise pe surioara mai mică și de atunci încoace și-a asumat rolul de protector al ei.

Acum, la 6 ani și jumătate, Daria e un copil foarte sociabil și isteț. Are o personalitate așa de puternică, încât încep să cred că s-a născut mai repede pentru că așa a vrut ea.

Îmi face zilnic declarații de dragoste și mă uimește mereu cu câte ceva. E mai isteață și mai dezghețată decât alți copii de vârsta ei. Deși la naștere a primit nota 5, sunt convinsă că astăzi ar primi nota 10+ de la orice echipă medicală din lume.

Daria este dovada că, cu răbdare și cu credință, orice poveste se poate transforma într-o poveste frumoasă.

Așa că…multă credință și putere, mame de prematuri!

 

Share this:

Cum am ajuns să ne fie frică să ne mai arătăm copiii?

Vedetele și copiii lor celebri 

În urmă cu două săptămâni am văzut peste tot imagini și fotografii de la nunta Pippei Middleton, sora ducesei de Cambridge. La televizor și pe Internet s-a vorbit și despre miri însă, în centrul atenției, s-au aflat ducesa Kate și prințul moștenitor William și mai ales cei doi copii ai lor,  prințul George și prințesa Charlotte. Fotografiile cu cei doi moștenitori ai familiei regale sunt rare dar și când apar, fac înconjurul lumii.

La fel de celebre sunt și fotografiile cu copiii unor staruri internaționale precum Brad Pitt și Angelina Jolie, David Beckam sau Tom Cruise. Aceștia au fost de acord să publice poze cu copiii lor în reviste, pe panouri publicitare sau pe Internet. Nimeni nu a văzut nimic greșit în asta, iar vedetele nu au avut nici o problemă să vândă drepturile de publicare a fotografiilor, pe sume exorbitante, unor tabloide care au folosit apoi fotografiile după bunul plac.

De ce noi ne temem și ei nu? Veți spune că ei sunt celebri și bogați și că își pot lua mai multe măsuri de siguranță decât noi, muritorii de rând.

Ne publicăm copiii pe rețelele de socializare?

Dar oare despre asta e vorba? Aproximativ jumătate dintre prietenii mei de pe Facebook publică portrete de familie în mod constant, iar cealaltă jumătate, absolut deloc.

Cei care își arată copiii, o fac în diverse situații: în vacanțe, la serbări școlare și în alte ipostaze cotidiene… fotografii absolut nevinovate. Adevărul este că ne cam plac pozele cu copii frumoși și fericiți! Iar atunci când mai fac și tot felul de șotii sau mutrițe haioase, postările adună rapid câteva sute de like-uri.

Cei care nu își pun copiii pe Facebook, nu o fac de frică. Fie de frica pedofililor care își fac de cap în mediul online, fie de teamă că, după ce vor crește mari, copiii lor le vor cere socoteală pentru faptul că i-au expus în tot felul de situații jenante sau mult prea personale.

Și pe bună dreptate mă întreb cum va arăta în viitor viața acestei generații care are o istorie publică pe Internet? Mă întreb dacă este moral, pentru că legal este, să public fotografii cu copiii mei.

Așadar! Ne publicăm copiii pe Facebook? Până acum, în număr covârșitor, aș spune că părinții spun “DA!”. Sunt atât de multe fotografii cu bebeluși drăgălași, încât există și un termen pentru asta “over-sharenting”.

Nebunia like-urilor 

La urma urmelor cu toții avem sentimente de afecţiune, devotament sau mândrie iar rețelele de socializare sunt de ceva vreme platforme prin care împărtăşim cu ceilalți momentele relevante ale vieţii noastre. Apariţia unui copil este o etapă foarte importantă în viața oricărui om. Psihologii spun că, uneori, dobândirea noului statut de părinte, ne entuziasmează atât de tare încât uităm de riscurile ce decurg din partajarea informaţiilor despre copii în mediul online.

Ce ne face de fapt pe noi, părinții, să ne aducem copiii în atenția unui public care nu ne este întotdeauna familiar? Și DA, folosesc persoana I pentru că și eu am experimentat nebunia like-urilor și am făcut postări despre proprii copii. Mie îmi place să cred că am fost prudentă, dar totuși nu aș vrea ca într-o zi să regret aceste postări.

Ca să răspund la întrebarea “De ce am facut-o?” pot să spun doar atât. O nevoie interioară m-a împins să împart bucuria unor clipe surprinse în imagini cu cei pe care îi am în lista mea de prieteni. “O s-o mai fac?” Nu știu să vă spun.

Pentru noi, adulții de astăzi, este ușor să controlăm aproape în totalitate imaginea noastră publică. Nu prea se știe cum arată părinții noștri și nici nu există check-in-uri cu vacanțele pe care le-am făcut de cand ne-am născut și până acum. Dar cum ar fi să nu putem controla noi expunerea noastră? Cum ne-ar influența asta viața? E greu de spus.

Pe cine interesează pozele cu copilul meu?

Lucrurile sunt extrem de fragile, oricum am pune problema, și de aceea, ca măsură preventivă, poate n-ar fi rău ca, înainte de a posta o nouă poză cu propriul copil pe Facebook, sau oriunde altundeva pe Internet, să ne punem două întrebări firești: Pe cine interesează și cât e de personală?

Când vine vorba despre pedofilia virtuală, unii spun: “Multă gălăgie pentru nimic!” Părinții s-au împărțit în două categorii – cei care ignoră complet pericolul și cei care blurează sau cenzurează toate pozele în care apar copiii lor. Eu cred că, și în acest caz, cheia este moderația.

Ce postăm?

Pentru început sunt câteva lucruri pe care putem să le facem pentru a ne proteja copiii pe Facebook:

  1. NU postăm pe Facebook imagini nud cu copilul (la baie, la plajă, pe oliță, etc.). Aceste fotografii pot să atragă persoanele cu deviații sexuale.
  2. Facem ordine în lista de prieteni. Dacă este posibil, păstrăm pe listă doar persoane pe care le cunoaștem în realitate.
  3. Folosim setările de confidențialitate și nu setăm pe “Public” pozele cu micuțul
  4.  Nu oferim detalii despre școala sau grădinița la care merge copilul, adresa la care se află sau programul lui zilnic.

Întotdeauna va exista și alternativa de a renunța complet la postările care conțin fotografii cu copiii noștri.

“Părinții mândri” sunt enervanți pentru ceilalți internauți

Și, în plus, oricare ar fi motivul care ne determină să publicăm fotografii sau imagini din viaţa copiilor noștri, mai trebuie să știți și că interesul utilizatorilor de Facebook pentru acest tip de conţinut este foarte redus. Un sondaj realizat în 2014 arăta că 36% dintre utilizatorii Facebook erau „ iritaţi” de postările părinţilor mândri cu copiii lor. Singurele lucruri care enervau mai mult la momentul respectiv erau postările din sala de fitness şi fotografiile cu mâncarea din farfurie.

Atât pentru azi. Las câteva gânduri imperfecte și pentru mâine. Că, slavă Domnului, am destule!

Share this:

“Mamele fericite” vor copii fericiți!

-Doamna, doamna, fetițele de ce nu pot să meargă la baie cu băieții? m-a întrebat serioasă o fetiță de la grupa mare.

La clasa a III-a copiii aveau alte curiozități:

-Doamna, știți cum se bagă aerul în plămâni? sau…

-Eu m-am săturat de coaste! Pot să le donez? Știu că acum se pot dona organe.

Voi poate veți râde cu poftă dar copiii care mi-au pus aceste întrebări, au fost cât se poate de serioși.

Avem nevoie de ore de educație pentru sănătate în școli? Răspunsul meu este categoric: DA! Avem nevoie să îi învățăm pe copiii noștri cum să se spele, avem nevoie să îi învățăm cum să acorde primul ajutor în caz de nevoie și, DA, avem nevoie să îi învățăm chiar și cum să mănânce corect!

Anul trecut am primit o propunere de nerefuzat. Mi s-a propus să fiu PR al Asociației Happy Moms la Sibiu. Nu am stat pe gânduri nici o clipă atunci când Dana Lupșa, cea care a înființat această asociație la Brașov, mi-a spus că ar avea nevoie de ajutorul meu.

După nașterea celor doi copii m-am îndreptat spre antreprenoriat și asta pentru că îmi doream să fiu liberă, să pot să petrec cât mai mult timp cu ei. Din ce în ce mai multe mame își doresc lucrul acesta dar, de cele mai multe ori, nu știu încotro s-o apuce. Atunci când trebuie să se întoarcă la serviciu, o fac cu inima strânsă, cu gândul acasă, la puiul de om care încă are nevoie de ele.

Așa s-a născut Business Mom Club, un cuib în care mamele învață tainele antreprenoriatului și discută idei și planuri de afaceri. BMC e locul în care mamele prind curaj să părăsească multinaționalele în favoarea unor mici afaceri la domiciliu sau undeva aproape de casă, principalul avantaj fiind programul flexibil, adaptat la nevoile fiecărei familii în parte. La Sibiu, coordonatorul Business Mom Club este Daniela Vuță.

Revenind la necesitatea unor ore de educație sanitară în școli, trebuie să vă spun câteva lucruri și despre cel de-al doilea proiect al Asociației Happy Moms, “Ora de sănătate”. Acum 9 luni am început cu ore de sănătate pentru mame, apoi ni s-au alăturat și foarte mulți tați. Temele propuse au stârnit se pare interesul comunității locale. Un rol important l-au avut, bineînțeles, și specialiștii invitați să stea de vorbă cu părinții sibieni.

Pe această cale aș vrea să le mulțumesc Liviei Ognean, un medic neonatolog extrem de iubit de mamele de prematuri și extrem de implicat în acțiuni umanitare și de strângere de fonduri pentru Secția de Terapie Intensivă Neonatală, medicului pediatru Sorin Iurian, Părintelui Constantin Necula sau șefei Secției de Oncologie, d-na doctor Valeria Văleanu. Aceștia au reușit să facă lumină și să ofere sfaturi utile în cazul unor subiecte controversate precum nașterea naturală vs. cezariană, consumul rațional de antibiotice, administrarea vaccinurilor sau violența împotriva propriilor copii.

Cu ocazia conferințelor “Ora de sănătate”, am aflat și  nevoile educaționale ale comunității, ne-am consultat cu asociații și organisme care au ca misiune educația și am ajuns la concluzia că este momentul să trecem la nivelul următor.

Așa se face că, aproape 400 de copii din școlile și grădinițele sibiene beneficiază în cadrul programului “Săptămâna altfel” de “ore de sănătate” gratuite, oferite de voluntarele Asociației Happy Moms la Sibiu.

“Ora de sanatate” este un proiect care are ca obiectiv îmbunătățirea stării de sănătate a întregii familii prin furnizarea de informații medicale corecte și complete, oferite direct de la sursă.

Mulțumim, Librăria Habitus pentru găzduire și mulțumim partenerilor noștri – Laboratoarele Synevo, Antibiotice SA, Sunwave Pharma, Nod Pub și Farmaciile Catena pentru sprijinirea proiectelor Happy Moms!

De asemenea, mulțumim partenerilor media, Sibiu 100% și Tribuna Sibiu, pentru promovarea acțiunilor Happy Moms!

Share this:

Nuiaua nu înseamnă educație!

Unul din patru români recunoaște că își bate copilul atunci când greșește. Potrivit unui raport al Organizației “Salvați Copiii”, 18% dintre copiii abuzați de proprii părinți, sunt bătuți cu bățul, 13% sunt bătuți cu cureaua și 8% cu lingura de lemn. Această statistică sumbră m-a determinat zilele trecute să stau de vorbă cu mai mulți părinți sibieni. Ce am aflat m-a pus pe gânduri. Redau aici câteva dintre declarațiile înregistrate:

“Nu trebuie să lipsească nuiaua, pentru că așa îl aduci pe calea cea buna și Dumnezeu spune că, trebuie iubit copilul dar că trebuie folosită nuiaua. (…) Când nu ascultă, când îi spun de mai multe ori să facă un lucru și nu îl face, atunci iau o lingură de lemn sau altceva.”

“Eu la viața mea am luat multă bătaie de la părinți.(…)Mama mă lovea foarte tare și cam din orice motiv, de exemplu dacă nu făceam patul, dacă nu vroiam să beau ceaiul pe care mi-l făcea, astea ziceți dvs. că sunt motive ca să bați un copil? Credeți-mă că avea o mână grea, de femeie muncită. Mă simțeam groaznic, vă dați seama și îmi dădea numai peste gură și în cap.”

Așadar, violența nu este o excepție în România, mai degrabă pare să fie o regulă! Mulți părinți fac ceea ce au învățat. Cei mai mulți folosesc și acum batul, cureaua si lingura de lemn pentru a-și disciplina copiii. Iar legea le permite. Deși bătaia este interzisă din 2004, actul normativ nu conține sancțiuni clare.

Cei care scapă acasă de violență, dau peste ea la școală. Potrivit Organizației Salvați Copiii, unul din trei copii este batjocorit în fața colegilor de către profesori. Aproape toți elevii sunt certați când greșesc, iar 7% nu scapă fără bătaie la clasă.

cartoon_of_students_receiving_the_cane_1888

Până acum, niciun profesor nu a fost exclus din învățământ pentru acte de violență în școală.

Share this:

La braț cu femeia – sperietoare

femeia-1A fost odată, demult, o vreme când, rolurile bărbatului și ale femeii erau clar definite. Bărbații erau aprigi vânători și asigurau cele necesare traiului , iar femeia deretica prin peșteră și se ocupa cu făcutul și crescutul copiilor.

Toate bune și frumoase până într-o zi, când, femeia s-a săturat să dea toată
ziua cu mătura și să umple cratițele la bucătărie și a început să se ia la
întrecere cu bărbații. Acum, când aceștia se întorc puțin cu spatele, se cațără
pe umerii lor, folosindu-și unghiile pentru ascensiune, și fac totul ca să urce
până în vârful piramidei. După ce își ia și o bijuterie de mașină, mai mare și
mai puternică decât cea a soțului, e clar pentru toată lumea cine poartă
pantalonii în familie. Asta atunci când mai dă și pe- acasă.
Acesta este, dupa parerea mea, genul de femeie – sperietoare. Îi sperie pe
majoritatea bărbaților dar ne sperie și pe unele dintre noi pentru că, aproape
că nu mai știi ce sex ascund sub taiorul strâmt, bărbătesc. Femeia –
sperietoare, întâlnită uneori și sub numele de “femeie de carieră”, arareori
vrea copii, și asta pentru că are lucruri mult mai importante de făcut. Face
rapoarte, prezidează ședințe, dă oameni afară, urlă la subordonați și, în plus,
așteaptă prima ocazie să se așeze pe scaunul de director pe care acum stă
altcineva.
Încet, încet ajunge la 40 de ani când, descoperă cu stupoare că organismul o
trădează, iar ceasul biologic începe să ticăie alarmant. Familia și prietenii îi
spun că e timpul să facă copii dar pentru asta trebuie 1. să faca sex și pentru
asta nu prea are timp și 2. să ducă o sarcină timp de 9 luni și apoi să
alăpteze eventual puiul viu care se va naște. Ooo, nu! Asta o va ține pe tușă
cel puțin încă două – trei luni, timp în care, o altă carieristă îi va ocupa locul
câștigat cu atâta efort. Apoi, ar mai fi o variantă. Dacă femeia de carieră a
apucat să facă deja un copil, secretara va fi cea care va alege personal cadoul
pentru ziua lui, bona va face cu el lecțiile și, măcar o rudă va fi acolo când
copilul va face febră, în timp ce mama lui face strategii de afaceri pe termen
mediu și lung. Cât despre bărbații care îi ies in cale, aceștia trebuie să știe
clar că s-au dus vremurile când accepta invitații la masă. Acum femeia poate
să își vâneze singură carnea care ajunge în furculiță.
Cine spune ca e ușor să fii femeie? În fiecare zi vezi la televizor cum să
faci prăjituri perfecte, cum să înlături perfect petele, cum să ai o sarcină
perfectă, o greutate perfectă, cum să-ți disciplinezi copiii, cum să te îmbraci
perfect. În ultimii ani, nivelul așteptărilor s-a ridicat extrem de mult pentru
noi toate. Chiar dacă nu locuim în America, dorim să trăim ca și cum am fi
acolo. Mesajul pe care îl primim în fiecare zi de la cei din jurul nostru este
acela că trebuie să fim perfecte, astfel că, inevitabil, simțim și noi nevoia să
atingem perfecțiunea absolută…în orice.
Fericirea pură pare că nu a fost niciodată mai tangibilă, în toate aspectele vieții noastre și, totuși, cum să trăim perfect și să îi facem fericiți pe ceilalți dar să fim totuși fericite la rândul nostru? Cum să ne împărțim între carieră și viața de familie fără să fim considerate femei – sperietoare?
Depinde de noi să spunem stop acestei nebunii! Nu e o rușine să îți dorești să
ai succes, cum nu e rușine nici să îți dorești să porți în pântec un copil și apoi
să îl crești cu dragoste și cu dedicare. Secretul stă în echilibru.

Bună, sunt Lidia și nu sunt perfectă!