Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, de când mă ştiu, dacă mi-am pus ceva în cap, nu m-am lăsat până nu am făcut să se întâmple. Cu mult înainte să ştiu cum funcţionează Universul şi care sunt legile lui dacă voiam ceva de la viaţă, îmi luam pur şi simplu, fără să cer permisiunea cuiva.
Cea mai timpurie amintire a mea datează de la sfârşitul anilor ’80, când nu aveam nici doi ani împliniţi. Părinţii mei erau sticlari. Într-o zi m-au lăsat în grija unei mătuşi care nu îşi putea folosi o mâna din cauza unei pareze mai vechi. Pe la orele prânzului, în micul orăşel în care trăiam s-a dat alarma generală. Nu se întâmplase nici o nenorocire, ci era doar un banal exerciţiu de alarmare publică. Ţin minte că acestea erau destul de dese la vremea respectivă. Curioasă din fire, am vrut să văd de unde vine zgomotul asurzitor care răzbătea prin fereastra apartamentului micuţ şi modest mobilat. Cum vă spuneam, aveam aproape doi ani. Mergeam bine şi reuşeam deja să mă cațăr cu uşurinţă pe canapeaua care se afla în faţa geamului. Din două mişcări am urcat pe spătar şi apoi pe pervazul ferestrei. Ţinându-mă de rama din lemn am păşit în exterior şi m-am aplecat peste pervaz. Locuiam la etajul al treilea.
Stăteam în picioare în cadrul geamului şi mă balansam periculos atunci când mătuşa mea a intrat în încăpere. A înlemnit în mijlocul camerei. Nu a scos nici un sunet de teamă să nu mă sperie şi să fac un gest reflex care să îmi fie fatal. S-au scurs secunde lungi până când, satisfacându-mi curiozitatea, cu siguranţă în mişcări, am revenit în încăpere, am coborât din nou pe spătarul canapelei şi din nou în siguranţă pe covor. Mătuşa mea, îngrozită, se prăbuşise cu ochii închişi în mijlocul camerei. Se ruga. M-am dus la ea şi am atins-o pe umăr. Cu o voce cristalină i-am spus: “ E doar o alarmă. Să nu-ţi fie frică!”
E o poveste pe care mi-a spus-o tatăl meu şi pe care mi-o amintesc ori de câte ori copiii mei mai fac câte o năzbâtie copilărească.
Altă dată, tatăl meu m-a oprit la timp înainte să îi bat bunicii mele un cui în spate. Mă chinuiam de minute bune să îi aşez pe umeri un ştergar din cânepă dar acesta nu stătea şi pace! Fără să observe cineva, am reuşit să aduc din debara un ciocan şi un piron de vreo patru centimetri. Eram hotărâtă să îl folosesc ca să fixez ştergarul. Norocul bunicii că am fost oprită la timp!
Ce să spun, nu am fost un copil tocmai cuminte dacă e să mă iau după părinţii mei, ba chiar aş spune că că le-am făcut destule zile fripte. Nici acum nu m-am schimbat prea mult. Sunt o fire nonconformistă şi aventuroasă. Îmi plac meseriile neconvenţionale şi cele pe care, dacă nu există, le inventez singură. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc trebuie să vă mai povestesc un episod care s-a petrecut în urmă cu câţiva ani. Renunţasem de curând la televiziune, după 13 ani şi eram extrem de hotărâtă să mă apuc de altceva. Prima colaborare a fost cu un politician căruia îi pregăteam un discurs pentru un eveniment important. În timp ce făceam asta m-a sunat o cunoştinţă mai veche. Voia să ştie ce mai fac şi m-a întrebat dacă m-am apucat de altceva după ce am renunţat la televiziune. I-am răspuns senină: “Da. Sunt designer de reputaţie.” Probabil a căzut de pe scaun pentru că nu a mai spus nimic câteva secunde. Nu mi-a spus că n-a auzit în viaţa ei de această meserie şi nici nu m-a întrebat cu ce mă ocup de fapt. Am continuat discuţia doi ani mai târziu când ne-am întâlnit întâmplător. A vrut să ştie dacă un designer de reputaţie câştigă bine şi dacă are program flexibil.
Cred că, mai mult ca orice, îmi iubesc libertatea. Horoscopul tibetan spune că, potrivit anului naşterii sunt o sursă de apă curată. Vreau să cred că, pentru cei din jurul meu sunt mai degrabă un izvor de energie pozitivă. Oamenii mă întreabă adesea cum reuşesc în tot ceea ce îmi propun. Răspunsul este simplu. Întotdeauna mă gândesc că o să reuşesc. Nu există o reţetă a succesului dar există o Lege a atracţiei care funcţionează după un principiu cât se poate de clar – ce dai, aia primeşti înapoi. Ce trimiţi în Univers se întoarce la tine mai devreme sau mai târziu.
De prea multe ori, în loc să ne concentrăm pe ceea ce vrem, ne concentrăm pe ceea ce nu vrem. Trăim cu teamă în loc să spunem tare şi răspicat ce ne dorim cu adevărat. De câte ori vi s-a întâmplat să spuneţi : “Nu vreau să mi se strice maşina pe drum” şi exact asta s-a întâmplat sau “De nu m-ar asculta astăzi la matematică” şi aţi fost primul care a fost scos la tablă? În popor circulă şi o zicala pe care ne-o spun bătrânii uneori: “ De ce ţi-e frică, de aia nu scapi!” De fapt, atunci când ne gândim la ce nu vrem să ni se întâmple, intrăm pe o anumită frecvenţa şi facem ca lucrurile să se întâmple în defavoarea noastră. Atunci, preferăm să spunem: “Am avut ghinion!”.
Eu mi-am găsit frecvenţa. Nu mi-e frică niciodată să spun cu glas tare că îmi doresc ceva. Apoi, canalizez toată energia mea spre îndeplinirea acelei dorinţe. Universul găseşte mereu o cale să facă totul posibil chiar şi atunci când ne gândim că nu are cum.
De ce să nu învăţăm de la copii? Ei spun răspicat: “Vreau avionul albastru!” sau “Vreau apă!” Dorinţele lor sunt foarte clar exprimate în aşa fel încât nu există loc de interpretare. Şi, în majoritatea cazurilor, primesc ceea ce cer. Asta nu înseamnă că suntem noi părinţi slabi pentru că le îndeplinim dorinţele ci că ei şi-au dorit suficient de tare acele lucruri, încât le-au primit.
Trebuie să credem că vom primi, chiar înainte să spunem “vreau” şi apoi să mulţumim, convinşi fiind că vom primi ceea ce am cerut. De fapt, trebuie doar să ne amintim să fim copii. Să ne dezbrăcăm de toate fricile şi să începem să credem. Indiferent că cerem Universului, Cerului sau unui Dumnezeu, oricare ar fi el, important e să cerem. Să avem curaj să spunem ce ne dorim.
Ca să am un răspuns cât mai clar, am întrebat mai multe femei de ce au ales să devină mame. Iată ce răspunsuri am primit! Corina G., 21 ani: “Pur și simplu s-a întâmplat! Nu a fost o sarcină planificată. Tatăl m-a părăsit înainte să se nască copilul.” Mihaela N., 35 ani: “Copilul m-a făcut să mă simt cu adevărat femeie. Nici o femeie nu se simte împlinită până nu are un copil!” Ioana P., 27 ani: “La doi ani de la căsătorie, toată lumea ne întreba: <Când faceți un copil?> Așa că… am făcut!” Crina S.: 31 ani: “Am făcut un băiat care să ne ducă numele mai departe. Dacă nu ai urmași, nu ai nimic!” Delia M., 23 ani: “Dacă nu făceam eu un copil cu soțul meu, cu siguranță făcea alta. (râde) Își dorea foarte tare un urmaș.” Maria F., 28 ani: “L-am făcut ca să nu fiu singură la bătrânețe, să aibă cine să îmi aducă un pahar cu apă.” Nely B., 29 ani: “Copilul mi-a dat un scop în viață. El e cea mai mare realizare a mea!” Ați mai auzit asta? Și eu mă laud cu faptul că, cei doi copii ai mei de 9 și 5 ani sunt cea mai mare ispravă a mea. Cea mai mare, dar NU singura! Prin comparație cu bucuria de a da viață, toate celelalte reușite din viața mea pălesc! Dar de aici până la a face din copiii mei un scop în viață, e cale lungă! Greșesc undeva? Păi, să vedem! Câte feluri de mame există, în funcție de motivul care a stat la baza maternității? Eu am identificat 8:
Copiii nu trebuie să ne satisfacă orgoliile, nu trebuie să ne dea un scop în viață și nici nu sunt obligați să ne facă bătrânețea mai ușoară. De aceea eu cred că singurul motiv adevărat care ar trebui să ducă la nașterea unui copil ar trebui să fie iubirea. Atât! Nimic altceva! Și țineți minte! Copiii născuți din iubire, nasc mame fericite! Tu ce fel de mamă ești?
