“Trebuie s-o scoatem cât mai repede! Altfel nu o mai scoatem vie!”

Cuvintele doctorului au căzut ca un tunet asupra mea și instantaneu am simțit că mă cuprinde o amorțeala generală care a urcat rapid de la degetele picioarelor până în creștetul capului. Urechile îmi șuierau. Deși vedeam buzele doctorului mișcându-se, nu mai puteam să aud ce spunea. Era ca și cum aveam un coșmar și nu puteam să mă trezesc în ciuda încercărilor mele. Mi s-a părut că au trecut minute lungi până când medicul s-a întors pe călcâie și, înainte să iasă pe ușă a spus răspicat:

“Mâine la ora 10!”

Am înțeles atunci că e vorba despre ora la care urma să se nască copilul meu.

Frământările unei mame

Fusesem internată de urgență în spital în săptămâna 28 din cauza tensiunii arteriale care se încăpățâna să crească de la o zi la alta. Avusesem aceeași problemă și la prima sarcină și, oarecum, știam ce trebuie să fac sau mai exact ce să NU fac. Luam tratament împotriva hipertensiunii și, cu toate acestea, medicul mi-a spus că există riscul mare să fac preeclampsie  – un sindrom ce complică trimestrul 3 de sarcină și constă în valori crescute ale tensiunii arteriale, pierderi de proteine prin urină și edeme generalizate. Aceasta evoluează de obicei spre eclampsie, când apar convulsiile și, atât fătul, cât și mama, pot să moară în orice moment.

Știam că fiecare zi contează și că , atunci când un copil se naște prematur, organele lui nu sunt complet dezvoltate și asta îi poate cauza probleme serioase. Intram în săptămâna a 32-a de sarcină și aveam la dispoziție 24 de ore ca să mă pregătesc psihic pentru o naștere prematură. Un copil născut inainte de termen poate fi o experiență traumatizantă pentru orice mamă dar am încercat să vad și partea bună. Nu am născut la 28 de saptămâni cînd am fost internată în spital iar fetița mea nenăscută câștigase încă 4 săptămâni în uter ca să mai crească și ca să se dezvolte pulmonar.

Ziua cea mare

În orele urmatoare nu am închis un ochi. Eram conectată la tot felul de aparate și monitoare. Nu mă mai dădeam jos din pat deja de 4 săptămâni. Chiar și atunci când mă ridicam ca să mănânc sau ca să mi se facă igiena personală, tensiunea creștea nepermis de mult așa că medicul care îmi urmărea sarcina mi-a interzis categoric să mai cobor din pat. Mi-a spus că, dacă mă ridic, e ca și cum m-aș juca cu niște fire electrice la tâmplele copilului. Acum am încercat să mă mișc și mai puțin decât o făcusem în ultimele săptămâni, de teamă să nu ratez nici o mișcare a fătului. Trebuia să mă asigur că fetița mea rezistă până la nașterea programată a doua zi. De vreo trei ori m-am panicat pentru că nu mai simțeam nici o mișcare dar asistentele m-au asigurat că inima copilului bate regulat și că monitoarele nu înregistrează nici un fel de modificări.

A doua zi, pe la 7 dimineața, a venit o infirmieră ca să mă spele și să mă pregătească pentru operația de cezariană. Mai făcusem deja una așa că știam ce mă așteaptă. La 10 fără un sfert am fost dusă în sala de operație și mi s-a făcut rahianestezie. În câteva minute și-a făcut apariția și medicul. Și-a pus mănușile și, cu precizia unui ceasornic, la 10 fără un minut a făcut incizia. Mi-am ținut respirația. Număram secundele în același ritm cu secundarul ceasului care atârna pe perete. Apoi am auzit un clipocit, un sunet metalic și am simțit cum pântecele meu se golește, nu însă fără să opună o minimă rezistență. Abia atunci am văzut-o pe draga mea Livia Ognean, neonatologul care mi-a îngrijit și primul copil. Stătea cu mâinile întinse în fața doctorului ca să primească nou – născutul dezlipit prea devreme de lângă inima mea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Îmi plângeam și propria neputință dar plângeam și plânsul pruncului care trebuia să mai stea. Într-o clipită a venit pe lume Daria.

Ironia sorții! Deși s-a născut la 10 fix, a primit nota 5. Nu a plâns, așa cum fac de obicei bebelușii. Era inertă și albă precum scutecul cu care era învelită. Au urmat 5 minute în care m-am simțit mai aproape de Dumnezeu ca niciodată. L-am invocat în gând și am sperat că puterea minții mele va muta munții din loc pentru copilul meu abia născut, care merita o șansă la viață. Pentru câteva minute am avut doi Dumnezei – Dumnezeul la care mă rugam fierbinte și Dumnezeul din stânga mea, Livia Ognean, medicul neonatolog ce a luptat la propriu pentru viața copilului meu. De șase ani încoace port în suflet ca pe o icoană imaginea ei, aplecată deasupra Dariei, masându-i pieptul cu o blândețe și cu un calm extraordinar. După 5 minute lungi m-a anunțat că respiră și că va fi dusă la Terapie Intensivă.

Mamă de prematur

Imediat după naștere nu am reușit să-mi văd copilul deoarece a fost luată de urgentă din sala de operație pentru a i se acorda primul ajutor. Prima încercare de a intra în secția de prematuri a fost fără succes. Mi s-a spus că nu pot să intru deocamdată pentru că nu s-a depășit perioada critică. A doua zi, după ce am vorbit cu medicul neonatolog, am primit permisiunea să intru la Terapie Intensivă și să îmi cunosc fetița nou – născută.

Abia atunci am realizat cu adevărat ce înseamnă un copil născut cu două luni înainte de termen. Când am văzut-o în incubator, conectată la aparate, incapabilă să respire singură, cu o branulă care îi trăgea pielea fină a brațului, braț care era puțin mai gros ca degetul unui adult, am rămas fără suflare.

Pe secția Liviei Ognean, la Terapie Intensivă Neonatală, era urmărită cu grijă, pentru că oricând puteau să apară infecții, probleme de respirație sau modificări cardiace. Până când a putut să-și mențină temperatura corpului a fost învelită cu o pătură special încălzită. Timp de câteva zile a fost hrănită intravenos iar mai apoi, după ce s-a mai înzdrăvenit primea mâncare prin niște tuburi. Avea probleme de respirație așa că, un ventiltor îi pulsa aer înăuntrul și în afara plămânilor.

M-am întors înapoi în rezerva mea, acolo unde alte două mame aveau copiii lângă ele. Mă uitam la ele și le invidiam pentru că puteau să-și alăpteze copiii și să îi mângâie. Eu mergeam din 3 în 3 ore la alăptat. Ce însemna alăptatul pentru mine, o mamă de prematur? Să mă mulg într-o cană metalică pe care trebuia să o las lângă incubator iar asistentele o hrăneau pe micuța mea prin gavaj.

Când aveam câte o cădere psihică, făceam un tur al salonului de terapie intensivă și mă uitam la ceilalti copii. Unul dintre ei avea 750 de grame. Alții aveau malformații grave. Mă bucuram că a mea facea progrese. Fiecare gram câștigat era o mică victorie.

Datorită faptului că Daria a avut aproape 2 kg la naștere, greutate bună pentru un copil născut la 32 de săptămâni, a avut parte de o recuperare rapidă și, după 2 săptămâni am fost externate. În ultimele zile nu prea lua în greutate dar putea să respire singură iar asta era cel mai important.

În primele trei luni nu a plâns deloc. Asta m-a făcut să îmi pun un milion de întrebări. Mă temeam că hipoxia de la naștere a afectat-o din punct de vedere neurologic. Mi-am spus că nu mă voi liniști până nu voi vedea că poate să meargă și să vorbească. Timp de un an de zile am făcut recuperare – gimnastică Vojta și Bobbath. Mergeam cu ea în fiecare zi. Până la 10 luni a avut un retard neuro – motor dar la vârsta de 1 an medicul mi-a spus că a recuperat tot ce se putea și că are toate achizițiile pe care trebuie să le aibă un copil de 1 an. Tot la un an a făcut primii pași iar la 1 an și 6 luni spunea poezii. Mi-am dat seama că ce era mai greu trecuse.

M-au ajutat soțul meu și apropiații familiei care mi-au mai luat din responsabilități și astfel lucrurile au început ușor să intre în normal. Un rol important l-a avut și Alex, fratele Dariei, cu aproape 4 ani mai mare decât ea. Acesta a primit-o cu brațele deschise pe surioara mai mică și de atunci încoace și-a asumat rolul de protector al ei.

Acum, la 6 ani și jumătate, Daria e un copil foarte sociabil și isteț. Are o personalitate așa de puternică, încât încep să cred că s-a născut mai repede pentru că așa a vrut ea.

Îmi face zilnic declarații de dragoste și mă uimește mereu cu câte ceva. E mai isteață și mai dezghețată decât alți copii de vârsta ei. Deși la naștere a primit nota 5, sunt convinsă că astăzi ar primi nota 10+ de la orice echipă medicală din lume.

Daria este dovada că, cu răbdare și cu credință, orice poveste se poate transforma într-o poveste frumoasă.

Așa că…multă credință și putere, mame de prematuri!