Liniștea dinaintea furtunii
E una din acele seri când pasagerii nu prea ies la plimbare pe vapor. Marea e foarte agitată și la Recepție vin doar cei care au nevoie de Dramamină, niște pilule galbene împotriva răului de mare. Și eu am supraviețuit primele trei luni pe vapor, numai cu ajutorul acestor pastiluțe dar acum, la un an de la îmbarcare sunt deja obișnuită, tangajul nu mai are nici un efect asupra mea.
Am intrat de serviciu în Recepție la ora 9:00 și până dimineață la 7:00 mai e mult. Citesc registrul de comunicare și apoi verific itinerariul. Mai așez din lucrurile care stau să cadă de pe birou. Ne clătinăm destul de tare.
Norwegian Dawn face o croazieră de 7 zile New York – Bahamas și acum suntem pe drumul de întoarcere la New York după ce am făcut opriri în Miami, Port Canaveral și Nassau – Bahamas. Vasul pare că urcă și coboară, ca pe un roller coaster uriaș. Prin ușa glisantă, aflată lângă Recepție, văd valurile mari care se sparg pe punte și mătură tot ce găsesc în cale. Am mai avut și altădată vreme rea, dar acum parcă e altceva.
Mă uit la doi ofițeri care au ieșit pe punte, cu pelerinele pe ei, ca să-și verifice probabil sectorul. Sunt încordată la maxim și mă țin cu putere de pupitrul de Recepție pentru că, cu greu îmi mai pot ține echilibrul.
Valul uriaș
Ochii îmi sunt ațintiți pe punte, la cei doi ofițeri. Deodată văd un munte mare de apă care se ridică la mică distanță de balustrada vaporului. Simt cum o forță supranaturală trage vaporul spre adâncuri după care, asemeni unei mingi pe care o împingi forțat într-un bazin cu apă, tâșnim înapoi la suprafață. Urmează trei secunde interminabile și apoi lovitura! Bum! E un sunet sec, înfundat, înfricoșător!
M-am lovit puternic la mâna dreaptă dar adrenalina îmi inundă instantaneu tot corpul și mi se pare că nu mă mai doare nimic. În mai puțin de un minut, Recepția e luată cu asalt. Pasagerii plâng, țipă, amenință, vor să coboare.
Membrii echipajului se mobilizează rapid și încep să împartă veste de salvare. În nebunia creată îmi pun și eu o vestă. Un ofițer superior dă un ordin scurt:
-Toată lumea să se întindă pe jos!
Atriumul e acum plin-ochi. Oamenii se privesc cu teamă unii pe alții și nu știu ce să creadă. Câteva minute mai târziu, ajung la Recepție și pasagerii din partea din față a vaporului. Aceștia dau vestea că ne-a lovit un val de peste 20 de metri și că 60 de cabine sunt inundate acolo de unde vin ei. Se aud din nou plânsete înfundate. Cineva cere imperativ să facem ceva! Altcineva spune ceva de Trump.
-El e de vină! Vă grăbiți să ajungeți la filmare! De aia ați plecat la drum pe furtuna asta!
Ceilalți pasageri îl ignoră. Pe fețele lor se citește îngrijorarea.
Groază pe acorduri din Titanic
Dintr-o dată, de nicăieri, încep să se audă acorduri de pian. Mă uit în jur și mi se pare că asist la o scenă supra- realistă dintr-o piesă de teatru. Printre oamenii întinși pe jos, se zărește pianistul, care își răsfoiește repezit partiturile împrăștiate.
-Asta e bună! îmi zic în gând. Cât de nebun să fii să cânți “My heart will go on” pe un vapor care a intrat la apă!?
Melodia are același efect asupra tuturor. Câțiva oameni îi cer să se oprească. Pianistul se conformează. Se așează trist pe o treaptă. Mă uit la el și mi se pare că stă într-o poziție nefirească. Abia acum realizez că partea din față a vaporului e destul de înclinată. Din cauza cabinelor inundate, centrul de greutate s-a mutat spre botul vasului.
Oare merit încă un răsărit de soare?
Mă așez și eu pe jos, în spatele Recepției. Nimeni nu mai cere Dramamină, nimeni nu mai vrea să își verifice contul, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță. Aș vrea să plâng dar lacrimile mi-au înghețat. Îmi trec prin fața ochilor oameni, locuri, zâmbete, frânturi de amintiri…În doar câteva minute reușesc ce nu am reușit o viață întreagă. Trag linie și îmi închei socotelile cu viața. Nu am regrete. Am trăit intens. Am făcut alegeri bune. Oare mai merit încă un răsărit de soare?
Ce a urmat?
Orele au trecut încet. Garda de coastă ne-a recuperat abia dimineața la 6:00, deși apelul SOS fusese trimis seara la 23:40. La lumina zilei se vedeau și proporțiile dezastrului. Am fost chemată să particip la evacuarea pasagerilor VIP. În partea din față pompele scoteau apa din cabine. Era plin de cioburi și resturi de mobilier peste tot. În câteva minute urma să docăm în Charleston. Toți pasagerii vroiau să coboare. Le fusese de ajuns noaptea trecută. Au stat șase ore pe burtă, pe holurile vaporului, cu vestele de salvare pe ei neștiind ce urma să se întâmple.
Atunci am cunoscut doi bătrânei simpatici din New York, soț și soție de peste 40 de ani. Aceștia își rezervaseră un penthouse la etajul al 11-lea. Erau în pat și se uitau la televizor când ne-a lovit valul uriaș. A doua zi amândoi aveau trupurile acoperite de rănile provocate de cioburile care au sărit dintr-un perete din sticlă. Amândoi au fost coborâți de pe vapor pe targă. Eu am avut sarcina să îi conduc la terminal. Era dureros să îi văd zăcând așa unul lângă altul.
-Bine că am scăpat! zic eu. Nu trăiești în fiecare zi așa ceva!
Bătrânelul face un efort și râde .
– Domnișoară, noi am scăpat acum patru ani și din atacul terorist de la World Trade Center. Eram amândoi în turnul de sud. Ne iubește Dumnezeu, a mai spus el împăcat cu ceea ce se întâmplase.
Se caută vinovați
Imediat ce am docat în Charleston am fost asaltați de presă. Jurnaliștii vroiau să știe unde se grăbea căpitanul și de ce a plecat la drum fără să țină cont de avertizările meteo.
Zvonul ca Norwegian Dawn trebuia să apară duminica dimineața în show-ul televizat “Ucenicul”, prezentat de Donald Trump, și că ăsta era motivul pentru care căpitanul ne-a târât pe toți în mijlocul furtunii, s-a răspândit rapid. Relatările din presă confirmau lucrul acesta și mai târziu a făcut-o și Donald Trump.
Aveți dovada aici:
Cert este că n-am ajuns la timp ca să apărem în acel episod. S-a filmat altul, ceva mai târziu. Presa susține ca NCL a pierdut 1 milion de dolari din cauza întârzierii și încă un milion daunele plătite pasagerilor care au dat compania în judecată. În total 2 milioane de dolari. Ăsta a fost prețul pus pe capul nostru? Probabil că nu vom afla niciodată.
Cineva acolo sus mă iubește
Bună, sunt Lidia Bădilă și am 12 ani. Pe 16 aprilie 2005, m-am născut a doua oară. De atunci încoace viața mea are mai mult sens și asta pentru că mi-am câștigat pe merit fiecare răsărit de soare!
Din episodul următor: Ce m-a adus acasă?
I wish I could read the language 🙂
Google Translate? 🙂
You are wise! Lol
Am citit cu sufletul la gură… 😥
Mă bucur 🙂
Am citit pe nerasuflate povestea ta, Lidia! Imi inchipui prin ce ai trecut si ma bucur ca te afli aici, cu noi!