-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!