Nu îmi place să recunosc, dar așa este. Uneori mi se întâmplă și mie să judec oamenii. Atunci când interacționez pentru prima dată cu cineva, îmi mai spun în sinea mea „Cât e de arogant!” sau “Cum a putut să facă asta? E un părinte inconștient!”. Am însă  marele noroc să fiu curioasă, întotdeauna vreau să văd ce se ascunde și după cortină pentru că satisfacția mea nu e să am dreptate cu scenariul meu, ci să văd toată piesa, să înțeleg omul dincolo de ceea ce pare a fi.

Dacă văd că am prejudecăți și am judecat un om după un comentariu pe Facebook, un articol sau o fotografie, de obicei îmi doresc să îl cunosc, iar când ne întâlnim las deoparte orice etichetă și îl privesc cu mintea deschisă. Uneori îmi dau seama că nu rezonăm deloc, că avem principii și valori diferite, așa că, ne strângem mâna și ne vedem în continuare de viață. Au fost însă și cazuri fericite, când s-a dovedit că m-am înșelat și am ajuns să leg prietenii cu oameni la care nici nu mă gândeam.

M-am întrebat de multe ori. Dacă astăzi ar fi ultima mea zi de viață ce regrete aș avea?

Îmi vin în minte, cuvintele lui Bilbo, din „Stăpânul inelelor”:

– “Este periculos Frodo să ieși pe ușă! Pășești pe drum iar dacă nu ești atent unde pășești nu poți să știi unde ai putea ajunge!”

Îmi amintesc că, în 2004, când mi-am anunțat familia că vreau să plec să lucrez pe vase de croazieră în America, au rămas toți cu gura căscată.

-Dacă se prabușește avionul, spunea mama. Dacă se scufundă vaporul?

-Da, dar dacă trec strada să merg la magazinul de peste drum și mă lovește o mașină?, le-am răspuns eu râzând. Atunci cum e?

Ce e siguranța? Eu personal cred că e doar un ideal, pentru că de fapt nu există siguranță. În cel mai bun caz poți avea un sentiment de liniște și de confort, când te știi la adăpost de pericol, dar nici atunci nu ai certitudinea că ești complet adăpostit!

Cineva spunea: “Nu lua viața prea în serios, oricum nu o să ieși viu din ea!”

În fiecare zi consumăm cel puțin jumătate din energie căutând siguranța și încercând să evităm problemele. Unii ar spune că e de fapt doar un act de lașitate, că fuga de pericole nu e cu nimic mai sigură decât expunerea la ceea ce ni se pare dificil.

Și pentru că vorbeam de regrete, cred că eu aș avea câteva. Uneori mi-am trăit viața așa cum au așteptat ceilalți de la mine. La naștere, părinții, apoi școala și întreaga societate, ne – au înmânat niște cutii în care ni s-a spus că trebuie să rămânem pentru siguranța noastră. Generație după generație, ne transmitem unii altora cutia în care să trăim. Totul de dragul siguranței, al conformismului social. Unii refuză cutia și aleg să trăiască liber, cu orice risc și la orice vârstă! Restul… fac ce li se spune.

Cum e să fii părintele unui copil campion, care vrea să trăiască doar la înălțime? Nu mă întrebați. Habar nu am? Eu am doi copii, de 9 și respectiv 5 ani, care acum fac tenis, dar care au mai practicat și alte sporturi precum fotbal, baschet sau înot, sporturi despre care ai spune că nu sunt deloc periculoase. Cu toate acestea pe terenul de fotbal sau de baschet au murit sportivi care aveau probleme de sanătate de care nici ei  și nici medicii nu știau, în bazinele de înot au avut loc accidente și au rămas copii paralizați sau au murit inecați.

Gândul meu e la doi copii care au murit în vârf de munte și au rămas acolo în zăpadă, până a doua zi, fără o lumânare la căpătâi și făra priveghi. Și apoi mă gândesc la părinții lor, care vor trăi cu vina de a-și fi susținut până la capăt copiii în aventura vieții lor.

Dar, înainte să mă enervez pe cineva, să-l judec sau să-i dau un șut în fund, îndrăznesc să mă privesc pe mine!

Mi-e tare “Dor” să trăiesc liber!

Dumnezeu să le vegheze zborul lin spre cer!