Unii spun că dragostea nu poate să dureze mai mult de 7 ani. Alții spun că dragostea și îndrăgosteala nu au nici o legătură una cu alta. De altfel asta cred și eu. Cred că dragostea e o stare a inimii și nu are nici o legătură cu împrejurările în care se întâmplă și nici cu locul în care te afli, în timp ce îndrăgosteala e o stare a minții și depinde in mare măsură de împrejurări și de locul în care apare. Cred că ne naștem cu toții predispuși la îndrăgosteală, dacă se poate spune așa. După o încercare, sau mai multe, găsim persoana potrivită, cea care să ne dea acel sentiment de apartenență, de căldură, de siguranță dar, din când în când, tânjim după fluturii în stomac, după noi începuturi, după noi aventuri.

Vă mărturisesc că până la 38 de ani am fost îndrăgostită de șase ori, iar de cinci ori m-am îndrăgostit de același bărbat. Veți râde, veți spune poate că nu e posibil sau poate veți înțelege pentru că ați trăit și voi același sentiment. Vi s-a întâmplat să vă uitați la fotografii mai vechi de 20 de ani și să vă gândiți că nu mai semănați deloc? Ei bine, asta pentru că chiar nu mai semănați! În mod firesc, prin educație și prin experiențele pe care le trăim, ne schimbăm și trecem prin mai multe etape. În funcție de etapa prin care trecem și nevoile noastre afective sunt diferite. Ca să explic mai bine, la 18 ani ți se pare atractiv cel mai popular băiat din școală iar la 40 realizezi că interacțiunea cu un bărbat inteligent poate fi de-a dreptul orgasmică.

Eu și soțul meu suntem împreună de aproape 20 de ani. În fiecare an, pe 29 mai, ne întoarcem în locul în care ne-am cunoscut. De fiecare dată ne bucurăm de anii care au trecut peste noi și facem un bilanț al lucrurilor pe care le-am realizat împreună. Asta face bine relației, ne face să ne reamintim periodic faptul că fericirea nu e o destinație ci e o călătorie ce durează toată viața.

Și, ca să nu mă abat prea mult de la subiect, revin la Paris. Nu știu cum să vă explic exact. V-am zis că îndrăgosteala are clar legătură cu locul în care te afli. Ei bine…da! Odată ajunși la Paris, a fost ca și cum cineva ne-ar fi lovit pe amândoi cu o baghetă magică.

Deodată existam doar noi doi. În sfârșit, după multă vreme ne vedeam și ne ascultam unul pe altul. Acasă, ori de câte ori începi o discuție, intervin copiii. Îți pierzi ideea de atâtea ori, că până la urmă te lași păgubaș. Cei care au copii, cu siguranță înțeleg ce spun.

Prima plimbare în jurul Turnului Eiffel a avut asupra noastră efectul unei prime sărutări, o sărutare cu miros de mosc și cu aromă de vanilie. Nu râdeți, fiecare cu preferințele lui!

În stomacul meu fluturii o luaseră razna. M-am uitat la bărbatul care mă ținea de mână și dintr-o dată l-am vazut cu ochii cu care îl priveam la 18 ani. Bărbatul de azi are câteva fire argintii la tâmple și s-a mai împlinit puțin dar nu pot să nu remarc siguranța cu care pășește, privirea pătrunzătoare de un albastru senin, fermitatea vocii lui când îmi spune “Te iubesc!” și sentimentul de siguranță pe care mi-l dă când mă ține de mână. Nu mai suntem la fel și cu toate acestea ne leagă aceeași dragoste care ne-a unit acum 20 de ani și care ne-a purtat împreună prin viață.

Fără îndoială m-am îndrăgostit! Din nou! De același bărbat! Ultima dată când mi s-a întîmplat asta am fost cucerită de blândețea și de emoția cu care își ținea în brațe fetița nou – născută. Dar vă povestesc altă dată despre asta.

Prima dată m-am îndrăgostit de băiatul popular, a doua oară de bărbatul cuceritor, a treia oară de bărbatul iertător și înțelegător, a patra oară de bărbatul tată. Acum nu stiu ce să spun. De fapt știu. Cred că m-am îndrăgostit de bărbatul care mă iubeste înapoi!

From Paris with love !

Va urma…